Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului

Documentar

Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului

    • Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului
      Foto: Ștefan Cojocariu

      Foto: Ștefan Cojocariu

    • Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Arhitectura Mănăstirii Frumoasa, pecete a simplităţii şi sobrietăţii clasicismului
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Arhitectura Mănăstirii Frumoasa se înscrie în curentul clasicist. Acest edificiu îmbină, în favoarea esteticului, simplitatea și sobrietatea clasicismului cu tradiționalismul local. Monumentele, zidurile și locurile de la Frumoasa poartă ecoul îndepărtat al unor întâmplări verosimile ce s-au perpetuat timp de patru secole. Arhitectura și construcția bisericii impresionează foarte mult.

Generalizarea clasicismului la construcțiile religioase și mai apoi la cele civile s-a realizat în urma unei perioade de căutări în care vechiul, tradiționalul s-a împletit cu elementele noului stil, rezultând o sinteză originală, specific românească.

Într-un cadru de ziduri vechi, care deosebesc starea de incertitudine din secolele trecute în care trăiau locuitorii Moldovei, se profilează turnul, palatul domnesc și biserica, toate cu coloane clasicizante – biserica și palatul în interior - și ionice (turnul și palatul în exterior).

Monumentală ca proporții, biserica actualei Mănăstiri Frumoasa câștigă în suplețe prin haina clasicizantă ce o îmbracă în exterior. Împrejmuită de ziduri alb-cenușii, având coloane și pilaștri, cu fronton doric triunghiular, cu ferestre înalte și luminoase, cu patru cupole dispuse în linie dreaptă, întregesc suplețea bisericii. Farmecul monumentului este întregit de originalitatea celor patru turle etajate, dispuse în linie dreaptă: două mari, situate pe încăperea pronaosului și naosului, și două mici, pe vestibul și altar.

Spațiul interior al bisericii, tratat unitar

Biserica este construită în formă de navă și se întinde pe o lungime de aproape 40 de metri. Planul ei se aseamănă cu cel al Bisericii „Sfântul Spiridon” din Iași. Edificiul are un plan treflat estompat cu totul prin reducerea aproape completă a absidelor laterale. Frumusețea interiorului, măreția și monumentalitatea lui sunt mărite de cele opt coloane ce se înalță cu capiteluri de stuc aurit. Ele susțin arcade longitudinale pe care se sprijină cele două cupole mari din pronaos și naos. Pereții, fiind construiți un pic în retragere, formează abside semicirculare care abia pot fi văzute. Luminarea acestor încăperi se face prin patru ferestre care se deschid în cele două ale fațadelor laterale ale vestibului.

Clădirea cuprinde o singură navă, flancată de încăperea altarului spre răsărit. Pridvorul este precedat de un frumos portic, compus din patru coloane înalte în stil doric, cele din mijloc fiind legate între ele printr-o arcadă în plin cintru, pe care se sprijină un fronton triunghiular clasic. Pridvorul, pronaosul și naosul sunt aproape egale ca dimensiune și separate doar printr-un arc dublou median încadrat de arcade longitudinale, sprijinite pe coloane degajate, după o concepție arhitecturală care se bazează pe ideea tratării unitare a spațiului interior.

Libertatea meșterilor și-a spus cuvântul

La Frumoasa întâlnim pentru prima dată în Iași modelele rusești și ucrainene adoptate, în ansamblul lor, la bisericile din Moldova. De exemplu, cele patru cupole sunt total înfășurate în tablă și se profilează foarte elegant. Ele fac ca monumentul să semene tot mai mult cu o biserică rusă contemporană.

Dacă urmărim cu atenție modul de construcție specific feudal, care a dăinuit la noi în țară până la începutul secolului al XIX-lea, transformările ce s-au produs își găsesc o explicație evidentă. Monumentele bisericești, la fel și cele laice, erau zidite de meșteri supravegheați de un ispravnic (cleric sau boier, reprezentant al clasei stăpânitoare feudale. Stăpân pe anumite canoane și rânduieli referitoare la structură și plan, ispravnicul se impunea meșterului în toate câte se refereau la tipicul „strămoșesc”, dar neluând în seamă tehnica construcției și neavând competență în ceea ce privește tehnica amănunțită a procedeelor de lucru și a posibilităților monumentale, dovedindu-se astfel mult mai tolerant față de contribuția tehnică și de cea artistică a meșterului. Astfel, meșterii aveau o libertate de acțiune aproape completă.