Schimonahul Gherasim Cârjă – paracliser și veșmântar cu multă dragoste pentru Biserică

Pateric

Schimonahul Gherasim Cârjă – paracliser și veșmântar cu multă dragoste pentru Biserică

    • Schimonahul Gherasim Cârjă – paracliser și veșmântar cu multă dragoste pentru Biserică
      Mănăstirea Neamţ / Foto: Ştefan Cojocariu

      Mănăstirea Neamţ / Foto: Ştefan Cojocariu

    • Schimonahul Gherasim Cârjă – paracliser și veșmântar cu multă dragoste pentru Biserică
      Schimonahul Gherasim Cârjă / Foto: fototecaortodoxiei.ro

      Schimonahul Gherasim Cârjă / Foto: fototecaortodoxiei.ro

Acest mare nevoitor al zilelor noastre a întrecut pe mulţi părinţi din Mănăstirea Neamţ cu aceste trei fapte bune: ascultarea desăvârşită, rugăciunea şi dumnezeiasca dragoste. Pentru bunătatea şi blândeţea lui, toţi călugării îl cinsteau şi se foloseau de pilda vieţii lui.

Schimonahul Gherasim Cârjă, de la Mănăstirea Neamţ (1877-1957)

Părintele Gherasim Cârjă a fost o floare de mult preţ în obştea Mănăstirii Neamţ. S-a născut în comuna Agapia (Neamţ) şi a primit din copilărie o creştere aleasă. În anul 1907 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Neamţ. Dar, socotindu-se nevrednic de treapta preoţiei, a fost toată viaţa paracliser şi veşmântar, slujind Biserica lui Hristos cu desăvârşită credinţă şi dragoste.

La începutul anului 1957, schimonahul Gherasim s-a strămutat la cereştile lăcaşuri, în vârstă de 80 ani.

Acest mare nevoitor al zilelor noastre a întrecut pe mulţi părinţi din Mănăstirea Neamţ cu aceste trei fapte bune: ascultarea desăvârşită, rugăciunea şi dumnezeiasca dragoste. Pentru bunătatea şi blândeţea lui, toţi călugării îl cinsteau şi se foloseau de pilda vieţii lui.

Cincizeci de ani a făcut părintele Gherasim aceeaşi ascultare de paracliser şi veşmântar, cu multă dragoste pentru casa Domnului, nelipsind niciodată de la slujbele bisericii. Era candelă mereu aprinsă în obştea Mănăstirii Neamţ.

Spun bătrânii care l-au cunoscut că părintele Gherasim ştia să împodobească biserica, mai ales spre sărbători, ca pe o adevărată mireasă a lui Hristos. Punea perdele noi la icoana Maicii Domnului, scotea veşminte luminate, aşternea covoare de lână, potrivea candelele, aprindea lumânări de ceară şi folosea tămâie de la Sfântul Mormânt, păstrată anume pentru marile sărbători.

(Arhimandritul Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 607-608)