Părintele Haralambie Vasilache s-a născut la 5 august 1910 în familia preotului Gheorghe Vasilache din localitatea Roșiești-Idrici, județul Vaslui. A absolvit Seminarul Teologic din Huși (1930) și Facultatea de Teologie din București (1934).

La 15 august 1935 a fost hirotonit diacon celib de către Episcopul Nifon Criveanu al Hușilor la Mănăstirea Adam, pe seama Parohiei „Domneasca” din Bârlad, iar doi ani mai târziu preot și hirotesit duhovnic al Catedralei Episcopale din Huși. În iulie 1937 este numit paroh în localitatea Lunca Banului, de lângă Huși, iar la 1 septembrie 1938 transferat ca slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași.

La sfârșitul lunii martie 1944 este nevoit să se refugieze împreună cu Mitropolitul Irineu Mihălcescu la Mănăstirea Govora din județul Vâlcea, însă se oprește la București, unde se afla fratele său, ieromonahul Vasile Vasilache. În aceste circumstanțe, este transferat ca slujitor la Mănăstirea Antim din Capitală. La 3 iunie 1944 este tuns în monahism, iar la puțin timp primește rangul de protosinghel.

La 6 decembrie 1945 este hirotesit arhimandrit de către Episcopul Policarp Morușca al Americii. La 15 ianuarie 1946 este numit stareț al Mănăstirii Neamț de către Patriarhul Nicodim Munteanu. Totuși, la 10 august 1946 se retrage din stăreție, revenind în obștea Mănăstirii Antim din București și fiind numit exarh în Arhiepiscopia Bucureștilor.

Participă la lucrările mișcării „Rugul Aprins” de la Antim, unde susține două conferințe: „Există Dumnezeu” și „Există suflet”. În 1948 revine la Mănăstirea Neamț, apoi se transferă la Dobrovăț, iar la 20 decembrie 1951, la porunca Patriarhului Justinian, este mutat la Schitul Pocrov, alături de fratele său.

La 25 mai 1959 este exclus din monahism împreună cu fratele său, retrăgându-se în casa părintească de la Vutcani.

La 15 septembrie 1959 a fost arestat împreună cu fratele său, preotul Vasile Vasilache, în timp ce se afla la Vutcani. În ancheta de la Securitatea din Bacău este acuzat de activitate legionară împreună cu alți clerici ieșeni, precum Mihai Acatrinei sau Ioan Tatulea. Nu recunoaște nici o apartenență ideologică, însă anchetatorii îl învinuiesc de susținerea conferințelor antisovietice și antibolșevice ținute la Radio Iași în timpul guvernării antonesciene, ulterior publicate în volumul „Altarul spiritualității românești” (Mănăstirea Neamț, 1942), și pentru însemnările cu caracter anticomunist găsite la percheziția domiciliară. Faptele au fost încadrate la delictul de „uneltire contra ordinii sociale”.

Prin Sentința nr. 122 din 22 martie 1960 a Tribunalului Militar Iași a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională. A cunoscut închisorile de la Bacău (1959), Jilava (mai 1960) și Gherla (mai 1960).

În al său „Jurnal al fericirii”, Nicolae Steinhardt notează despre părintele Haralambie Vasilache: „Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi, cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și, privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens”.

Acesta a fost părintele Haralambie Vasilache înaintea morții, care a survenit la 23 noiembrie 1962, ora 23.00, în penitenciarul Gherla, cu diagnosticul „colaps cardio-circulator”.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 155-156)