I.                  

1.     V-am scris, fraţilor, cele privitoare la martiri şi despre Fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia, pecetluind-o, ca să spu­nem astfel, prin mucenicia sa, căci toate cele petrecute s-au făcut ca Domnul să ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după Evanghelie.

2.   Căci, asemenea Domnului, el a aşteptat să fie dat (morţii), pentru ca şi noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci şi cele ale aproapelui. Căci dragostea adevărată şi statornică urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe toţi fraţii.

II.               

1.     Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu, căci, devenind noi mai evlavioşi, trebuie să atribuim lui Dumnezeu puterea Sa peste toate.

2. Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lui de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la vinele şi arterele dinlăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă şi să se vaiete ; iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut şi n-a suspinat, cei chinuiţi dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, preavitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei.

2.     Şi, luând aminte la harul lui Hristos, au dispreţuit chinurile lumii, câştigând printr-o singură oră (de suferinţe) viaţa de veci. Iar focul săl­baticilor lor chinuitori era pentru ei răcoritor, având înaintea ochilor să scape de focul cel veşnic, care nu se stinge niciodată, şi priveau cu ochii inimii bunătăţile păstrate celor ce îndelung rabdă, despre care ure­chea n-a auzit, ochiul nu le-a văzut şi nici la inima omului nu s-au suit. Lor, însă, le-au fost arătate de Domnul, deoarece nu mai erau oameni, ci îngeri.

3.    De asemenea, şi cei aruncaţi fiarelor sălbatice au îndurat chi­nuri îngrozitoare, iar alţii au fost pironiţi prin cuie şi pedepsiţi şi eu alte felurite chinuri, pentru ca vrăjmaşul, de-i era cu putinţă, să-i facă să tăgăduiască pe Hristos, printr-o îndelungată chinuire.

III.            

Multe, într-adevăr, a uneltit diavolul împotriva mucenicilor, dar, prin harul lui Dumnezeu, n-a reuşit nimic contra nici unuia. Căci prea viteazul Germanicus a învins teama lor prin răbdarea lui, ca unul care s-a luptat cu cel mai mare curaj cu fiarele. Voind, deci, proconsulul să-l convingă să se lepede de Hristos, zicîndu-i că-i pare rău de tinere­ţea lui, el a întărâtat singur fiara împotriva sa, lovind-o, voind a scăpa mai repede de nedreapta şi nelegiuita viaţă (ce-i oferea).

Pentru aceasta, toată mulţimea, uimită de marele curaj al iubito­rului şi temătorului de Dumnezeu neam al creştinilor, a strigat : «Piară nelegiuiţii ! Să fie căutat Policarp !»

IV.            

Totuşi unul, cu numele de Quintus, frigian, venit de curând din Frigia, văzând fiarele, s-a înfricoşat. Iar acesta s-a prezentat de la sine şi a îndemnat şi pe alţii să vină de bună voie (în faţa proconsulului). Pro­consulul, rugîndu-l şi făgăduindu-i multe, l-a convins să jure pe zei şi să le jertfească. De aceea, fraţilor, să nu lăudăm pe cei ce se predau ei înşişi, pentru că nu aşa ne învaţă Evanghelia.

V.               

1. Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întîi (mulţimea), nu s-a tulburat, ci voia să rămână în cetate ; cei mai mulţi, însă, l-au înduplecat să plece. Şi s-a adăpostit într-o casă de ţară, nu departe de cetate, şi petrecea cu câţiva, noaptea şi ziua, nefăcând nimic altceva, decât rugându-se pentru toţi şi pentru toate Bisericile din lume, precum era obi­ceiul său. 2. Şi rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a avut o vedenie, căci a văzut perna lui cuprinsă de flăcări şi întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el: «Trebuie să fiu ars de viu».

VI.            

Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-o altă casă şi îndată s-au înfăţişat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au arestat doi tineri sclavi, dintre care unul, fiind chinuit, a arătat locul unde se afla. Era şi cu neputinţă să rămână el ascuns, deoarece chiar casnicii lui erau trădătorii. Iar şeful miliţiei (irinarhul = făcătorul de pace) care înde­plinea această funcţie, numit Irod, s-a grăbit să-l ducă în stadion, pentru ca el, Policarp, să-şi primească moştenirea sa, devenind părtaş cu Hristos, iar trădătorii lui să-şi ia pedeapsa lui Iuda.

VII.         

1. Având, deci, cu ei un sclav, într-o vineri, pe la ceasul prânzului, urmăritorii şi călăreţii cu armele lor obişnuite, mergind ca la un tâlharşi sosind seara tîrziu,