[ 28112 ]

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Procopie

Sfântul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim, cetatea cea sfântă. El n-a fost numit de părinţii lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Insuşi Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvântul care ne stă înainte. Aşijderea şi Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgânii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după, dărâmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecând mulţi ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naştere era Elie, vrând ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăşi cetatea, a numit-o cu numele său, Elia, şi a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtând ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sârguia ca nu numai numele Lui cel preasfânt să-l piardă de pe pământ, ci şi locul unde Hristos a pătimit voia să-l dea întru uitarea pomenirii oamenilor; şi de aceea a numit Ierusalimul, Elia.

    În acea cetate era un bărbat slăvit din neamul cel bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credinţa creştin, dar soţia lui, cu numele Teodosia, se ţinea de păgânătatea elinească. Aceia l-au născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvântul, şi l-au numit Neania.

    Iar Hristofor, după naşterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfârşit mucenicesc; deci Teodosia, rămânând văduvă, a crescut pe prunc în păgânătatea elinească şi l-a învăţat închinarea la idoli, în care ea însăşi era osârdnică slujitoare. Şi fiind copilul isteţ la minte, a fost dat de maica sa la învăţătura cărţii elineşti şi a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Şi ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, maica sa a vrut să-l facă ostaşul al împăratului. Deci, când Diocleţian, păgânul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lângă râul Orontiei, Teodosia înştiinţându-se de aceea, a luat pe fiul ei şi, ducându-se în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Şi văzând împăratul pe acel tânăr frumos la chip şi la stat, înţelept la pricepere, l-a iubit foarte şi i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod şi l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească şi să ucidă pe toţi creştinii, iar averile lor să le ia şi să le pună în vistieriile împărăteşti.

    Iar Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de acele popoare, că ele cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos şi sunt întemeiaţi la obicei, neascultători, îndrăzneţi, tari şi statornici în credinţa lor. Ei mai degrabă vor să moară, decât să-şi lase pe Hristosul lor şi să aducă jertfe zeilor noştri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre". Iar Diocleţian, mâniindu-se, a început a huli pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost osândit de neamul jidovesc ca un tâlhar şi a fost bătut; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, adăpat cu oţet şi fiere, şi a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mântuit pe Sine din mâinile evreilor? Dacă nu şi-a ajutat Lui în primejdie, apoi cui poate să ajute?"

    Acestea şi alte multe hule le-a grăit fiul pierzării; căci cuvântul Crucii, precum grăieşte dumnezeiescul Pavel, este nebunie celor pieritori, iar nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci Neania fiind întărit cu multe cuvinte împărăteşti, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostaşi. Iar de vreme ce era mare zăduf şi arşiţa soarelui îi slăbea pe ei şi caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească.

    Şi după ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare şi tunete înfricoşate. Deci toţi de frică s-au făcut ca nişte morţi. Iar voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: „Unde mergi, Neania, şi asupra cui te scoli?" Iar el cu frică a răspuns: „Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit". Apoi iarăşi a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare şi tu vii asupra Mea?" Zis-a Neania: „Cine eşti Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?" Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce prea luminoasă ca de cristal şi un glas zicând din cruce: „Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!" Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Impăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Il cinstesc creştinii, n-a avut femeie; deci cum eşti Tu fiul Lui? Dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, apoi cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni şi omorî?" Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru neamul omenesc, ca să izbăvesc pe cei păcătoşi de sub stăpânirea diavolului, să caut pe cei pieriţi şi să înviez pe morţi. Dacă n-aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aş fi fost viu după moarte şi aş fi grăit către tine?"

    După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!" Astfel Neania, ca şi Pavel oarecând, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească.

    După vedenia aceea, Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemând un aurar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Insă aurarul nu voia s-o facă, zicând: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creştini; şi dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!" Atunci Neania i-a poruncit să o facă în taină, jurându-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel aurar, luând de la voievod aur şi argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea şi măsura aceea, care i-o însemnase voievodul. Şi isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei feţe, însemnate de o mână nevăzută. In partea de sus era scris, cu slove evreieşti, Emanoil; iar de amândouă părţile, Mihail şi Gavriil.

    Văzând aurarul aceasta, s-a minunat şi nu pricepea cine le-a însemnat pe acelea, pentru că nu era nimeni în casa aceea, decât numai el singur. Şi luând el o daltă, voia să şteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mâna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca şi uscată. Şi văzând voievodul crucea, a întrebat pe aurar: „Ale cui sunt feţele acestea şi pentru ce sunt închipuite?" Iar aurarul îi spunea cu jurăminte: „Când am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste feţe închipuite singure şi nu ştiu ale cui sunt. Iar eu am voit să le şterg, dar n-am putut pentru că îmi amorţea mâna". Iar Neania, cunoscând că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu cinste. Şi de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra barbarilor şi îi biruia cu puterea lui Hristos, robind ţările lor, până ce, întrarmându-se şi asupra vrăjmaşului nevăzut - diavolul -, a ieşit la luptă şi l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos, care a început astfel:

    Pe când era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să le răzbune strâmbătatea făcută de agareni, pentru că aceia năvălind asupra acelei părţi şi alergând împrejurul cetăţii, răpeau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască, pentru a le face femei lor. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Iar viteazul ostaş al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a gonit din urmă pe agareni. Şi se ruga în sine, zicând: „Hristoase Dumnezeule, fii mie spre ajutor, nădejdea mea!" Atunci a venit la el un glas de sus, zicându-i: „Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt cu tine!" Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de mai mare îndrăzneală, încât cu putere i-a biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Iar agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din oastea lui n-a murit nici unul, nici nu s-a rănit cineva. Şi a trimis în cetate la maica sa înainte vestitori, înştiinţând-o de biruinţa sa asupra vrăjmaşilor. Iar maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.

    Şi întorcându-se cu dănţuire şi cu slavă, l-a întâmpinat maica sa cu bucurie şi, când a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, când ai ieşit la război, eu am luat cădelniţă şi tămâie şi am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ţi ajute, şi iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci intră la ei şi le dă mulţumire, ca şi în viitor să-ţi ajute". Iar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu". Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numeşti numai pe un zeu, ca să nu se mânie ceilalţi, şi se vor întoarce de la tine". Zis-a Neania către dânsa: „Nu te înşela, o, maică, cu acei mulţi zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei înşişi fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întrebăm şi să ne spună, şi atunci vom fi încredinţaţi de puterea lor".

    Zicând aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur şi de argint şi a zis către ei: „Spuneţi voi, care păreţi că sunteţi dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?" Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă, fiind muţi? Şi a zis Neania către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sunt zeii tăi? Dacă un cuvânt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?" Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocoreşti întrebându-i". Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ţi vor răspunde ţie, ca unei calde slujitoare". Iar ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, şi-a plecat genunchii şi a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stăpâne al mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu apărătoarea cetăţii, Palado, şi ceilalţi zei, vă rog să-mi spuneţi, oare nu voi aţi ajutat la război robului vostru, fiului meu?" Dar n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ţinând crucea în mână, s-a umplut de râvnă dumnezeiască şi lepădându-şi haina de deasupra şi dând la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărâma, aruncându-i la pământ şi călcându-i în picioare. Deci, zdrobindu-i bucăţi, a împărţit aurul şi argintul săracilor.

    Iar maica sa, văzând aceea, s-a umplut de mânie şi de iuţime negrăită. Deci, uitându-şi dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Diocleţian şi i-a spus cu multe lacrimi jalba sa asupra fiului ei, că acela i-a sfărâmat pe zei, iar ei nu i-a dat cinstea cuvenită, alungând-o de la idoli. Iar împăratul o mângâia şi o încuraja că pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, va întoarce pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintâi. Şi zicea el: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îţi vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei".

    Şi a scris împăratul îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiţi din cetăţile dimprejur, ca să-l prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credinţa creştinească, şi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune şi prieteneşti, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Incă mai erau în scrisoarea aceea şi cuvinte de hulă asupra lui Hristos.

    Iar ighemonul Iust, luând porunca împărătească şi adunând bărbaţi vestiţi din cetăţile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod şi, închinându-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Iar voievodul, citind scrisoarea şi nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăţi mici şi a aruncat-o în văzduh, zicând: „Eu sunt creştin, iar tu fă ceea ce ţi s-a poruncit!" Ighemonul a zis: „Mă tem şi de împărat şi mă ruşinez şi de tine ca de un prieten. Şi-mi este jale de tine, şi nu ştiu ce voi face. Deci ascultă-mă pe mine şi pe aceşti bărbaţi cinstiţi şi adu jertfă zeilor înaintea feţei noastre; iar de nu vei face aceasta, apoi şi nevrând eu, mă vei sili să fac cele poruncite". Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu".

    Zicând aceasta, şi-a dezlegat brâul dregătoriei sale şi l-a aruncat în faţa ighemonului, lepădându-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaş al Impăratului ceresc, ocăra păgânătatea închinării la idoli. Iar ighemonul şi bărbaţii care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au prins şi l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea "a lui Filip", şi Sevastia şi Panead, în care fusese pusă odinioară asemănarea închipuirii lui Hristos de o femeie care a avut curgerea sângelui şi care s-a tămăduit prin atingerea de hainele Domnului.

    Acolo şezând ighemonul înaintea poporului la divanul din privelişte, a pus pe Neania de faţă, la întrebare. Şi văzându-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, au strigat către ighemon ca nişte beţi şi nişte îndrăciţi, zicând: „Acesta este vrăjmaşul şi pierzătorul zeilor noştri şi batjocoritorul poruncilor împărăteşti!" Iar ighemonul, fiind plin de sălbăticie şi de neomenie, şi întărâtându-se de glasul poporului şi mai mult spre amărăciune, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol la muncire pe Neania şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel fiind muncit, sângele îi curgea şi carnea îi cădea bucăţi, încât i se vedeau oasele goale. Iar unii din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinereţile lui şi plângeau pentru dânsul.

    Iar mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: „Nu plângeţi pentru mine, ci pentru pierzarea sufletelor voastre, pentru că acela este vrednic de plâns, care se va munci în iad fără de sfârşit". Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, întăreş-te-mă pe mine, robul Tău, spre înfruntarea vrăjmaşului şi spre preaslăvirea Preasfântului Tău nume!" Iar după ce slujitorii cei muncitori au slăbit, ighemonul le-a poruncit să ia pe mucenic de la muncire şi să-l arunce în temniţă. Iar un păzitor al temniţei, anume Terentie, aducându-şi aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul şi i-a aşternut fân şi pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniţă, abia viu.

    Iar la miezul nopţii, s-a făcut cutremur în cetate, pentru că a venit Domnul cu îngerii Săi, ca să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniţă o lumină mare, uşile temniţei s-au deschis, legăturile tuturor legaţilor care erau acolo s-au dezlegat şi doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoşi, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi şi vezi!" Iar mucenicul, căutând spre dânşii, le-a zis: „Cine sunteţi voi?" Ei au răspuns: „Noi suntem îngeri, trimişi la tine de Domnul!" Mucenicul le-a grăit: „Dacă sunteţi îngeri ai Domnului, atunci închinaţi-vă Domnului înaintea ochilor mei şi vă îngrădiţi cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred". Iar îngerii, făcând aceasta, îndată i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?" Mucenicul a grăit: „Ştiu că la cei trei tineri aruncaţi în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; iar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sunt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?"

    Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Insuşi Domnul Iisus Hristos şi, atingându-se de mucenic, i-a tămăduit rănile şi l-a făcut sănătos. Apoi, botezându-l cu apă, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă". Iar Procopie, bucurându-se şi înspăimântându-se, a căzut la pământ şi s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Iar Domnul i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!" Aceasta zicând Domnul, s-a înălţat la cer. Iar Sfântul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceaţă cerească şi de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atât de sănătos, încât nu se afla nici urmă din rănile cele ce fuseseră pe dânsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat şi i-a înflorit trupul.

    Iar a doua zi ighemonul a trimis în temniţă pe unul din ostaşi să vadă dacă mucenicul mai este viu, deoarece credea că a murit de cumplitele munci din ziua dinainte. Deci Terentie, străjerul temniţei, a spus ostaşului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece la miezul nopţii s-a săvârşit în temniţă un lucru minunat şi înfricoşat. S-a făcut cutremur mare şi o lumină minunată a strălucit înăuntru. Uşile temniţei s-au deschis şi legăturile celor închişi s-au dezlegat şi oarecare bărbaţi prealuminoşi au vorbit cu Neania. Iar ostaşul, privind în temniţă, a strigat către mucenic, zicând: „Eşti viu, Neania?" Sfântul a răspuns: „Sunt viu şi sănătos, cu darul Dumnezeului meu". Ostaşul a zis: „Nu pot să te văd!" Sfântul a răspuns: „Tot cel ce fuge de lumina lui Dumnezeu şi slujeşte zeilor, este orb şi umblă în întuneric, neştiind unde merge". Şi ducându-se ostaşul, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, şezând la judecată, a pus iarăşi de faţă la cercare pe Neania, mucenicul lui Hristos. Şi căutând toţi spre dânsul, au văzut faţa lui luminoasă, iar trupul lui sănătos şi alb, ca şi cum niciodată nu ar fi avut răni.

    Şi mulţi din cei ce stăteau de faţă, minunându-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!" Iar ighemonul, sculându-se de pe scaun şi făcând semn cu mâna spre popor, a strigat cu glas mare, zicând: „Fraţilor, pentru ce vă miraţi văzând pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el şi au tămăduit pe Neania, robul lor". Atunci sfântul a grăit către dânsul: „Bine zici, dacă spui că sunt tămăduit cu milostivirea lui Dumnezeu, iar de socoteşti că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiştea lor, ca să ştim care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine". Iar ighemonul, socotind că mucenicul voieşte să se închine zeilor, s-a bucurat foarte şi a poruncit ca drumul de la divan până la capişte să se împodobească şi să se aştearnă pe el covoare alese. Iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei şi acum merge să le aducă jertfe". Atunci necredincioşii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creştini tăinuiţi, s-au umplut de mare mâhnire.

    Deci, mulţimea poporului, cu femeile şi copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfântul Procopie şi cu toţi bărbaţii cei cinstiţi către capiştea idolească. Iar sfântul, intrând înăuntru şi rugându-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a făcut cu mâna semnul Sfintei Cruci asupra idolilor şi le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraţilor idoli. Temeţi-vă de numele Dumnezeului meu şi de puterea Sfintei Cruci. Cădeţi din locurile voastre şi sfărâmându-vă, ca apa să vă vărsaţi!" Atunci îndată au căzut toţi idolii şi prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoşător, zdrobindu-se în bucăţi. Şi ceea ce este mai de mirare este că, din porunca lui Dumnezeu, toată materia aceea din care erau făcuţi idolii s-a prefăcut în firea apei, încât capiştea s-a umplut de apă şi ca pârâul curgea huind pe uşi.

    Văzând această minune, toţi s-au înspăimântat foarte şi mulţi au strigat, zicând: „Dumnezeul creştinilor, ajută-ne nouă!" Iar ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Apoi abia venindu-şi în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniţă, iar el, fiind foarte mâhnit, s-a dus la casa sa. Şi făcându-se seara târziu, au mers în temniţă la sfânt două cete de ostaşi cu doi tribuni ai lor, Nicostrat şi Antioh şi au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostaşi ai lui Hristos Dumnezeu, împăratul ceresc. Iar Sfântul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniţei, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puţin timp din temniţă. Deci străjerul nu l-a oprit, ştiind cu dinadinsul că nu va fugi cel care el singur doreşte să pătimească pentru Hristos.

    Iar sfântul, ieşind, a dus pe ostaşi la Leontie, episcopul acelei cetăţi, care de frică stătea ascuns şi, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostaşi, iar el s-a întors singur la temniţă. Deci episcopul, într-acea noapte, învăţând pe ostaşii aceia, i-a botezat şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniţă. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învăţat pentru sfânta credinţă şi pentru mărturisirea numelui lui Hristos, şi i-a întărit ca să nu fie fricoşi în pătimire, ci viteji.

    Apoi sosind ziua şi ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în privelişte, ostaşii aceia au stat înaintea lui şi cu glas mare proslăveau pe Hrisţos, mărturisindu-se că sunt creştini şi arătându-se că sunt gata la chinuri şi la moarte pentru Hristos. Iar ighemonul văzând atâta mulţime de ostaşi îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă şi de mirare şi îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă iarăşi la zei. Iar după ce i-a văzut pe dânşii neînduplecaţi, a hotărât asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfârşească. Deci, scoţându-i pe dânşii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunase o ceată mare de călăi, pentru tăierea acelor ostaşi, a scos şi pe Sfântul Procopie legat cu lanţuri, ca, văzând moartea atâtor de mulţi ostaşi, să se înfricoşeze. Dar el, privind spre nevoinţa lor, se bucura cu duhul şi se ruga lui Hristos pentru dânşii, ca să-i întărească până la sfârşit şi să le primească sufletele lor în cereasca împărăţie.

    Deci, înconjurându-i pe ei călăi cu alţi ostaşi păgâni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos şi i-au tăiat şi pe acei doi tribuni, Nicostrat şi Antioh. Astfel, ostaşii cei noi ai Impăratului Hristos, punându-şi pentru Dânsul sufletele lor, au trecut cu dănţuire de la cele pământeşti la cele cereşti. Atunci un oarecare bărbat slăvit şi binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulţime de credincioşi, au adunat trupurile mucenicilor şi le-au îngropat cu cinste, iar Sfântul Procopie a rămas în temniţă păzit şi legat cu lanţuri.

    Şi stând mucenicul lui Hristos în temniţă, au venit la dânsul douăsprezece femei de neam bun şi au grăit prin ferestruie cu sfântul: „Şi noi suntem roabe ale lui Hristos". De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage şi pe ele în temniţă. Deci, intrând cu bucurie, au zis: „Primeşte-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!" Şi intrând înăuntru, s-au închinat Sfântului Procopie şi au învăţat de la dânsul sfânta credinţă, dumnezeiasca dragoste către Hristos şi rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. Şi după puţin timp, ighemonul şezând la obişnuita judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoţându-le din temniţă, să le aducă înaintea sa la judecată. Iar Teodosia, maica Sfântului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la privelişte ca să le vadă nevoinţa lor.

    Deci, fiind puse acelea înaintea judecăţii, ighemonul le-a zis: „Oare veţi asculta, să aduceţi jertfe zeilor, ca să vă învredniciţi de cinste de la noi? Sau petrecând în împotrivire voiţi să pieriţi rău prin a voastră alegere?" Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ţi fie ţie spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea şi slava noastră!" Şi, mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca pe fiecare întinzându-le la pământ, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcându-le, le-a spânzurat la muncire, poruncind să ardă cu foc coastele lor. Iar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemându-L în ajutor. Şi a poruncit ighemonul să le taie sânii, zicând: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiţi?" Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, chinuitorule şi urâtorule de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat stăpânitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!"

    Iar muncitorul, mâniindu-se şi mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc şi să-l pună sub subţiorile lor, zicându-le: „Simţiţi oare arderea focului sau nu?" Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaşte durerea din arderea focului, când vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar nouă ne stă de faţă aici, ajutându-ne, Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca şi orbii care nu văd soarele!" Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând în popor şi privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar. Apoi, răsărind în inima ei lumina cunoştinţei adevărului, s-a umplut de râvnă şi, venind înaintea ighemonului, striga, zicând: „Şi eu sunt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu". Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile fiului ei, Sfântului Marelui Mucenic Procopie, care se ruga totdeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.

    Iar ighemonul şi toţi cei ce erau cu el, văzând şi auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica lui Neania, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecând cu vederea cinstea şi bunul său neam, bogăţia şi slava, netemându-se de muncile cele văzute. Şi a zis ighemonul către dânsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înşelat să vii în această rătăcire, ca să-ţi laşi zeii cei părinteşti şi să grăieşti unele ca acestea?" Ea a răspuns: „Nu sunt acum în înşelăciune şi în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înşelată fiind de diavoli. Atunci eram înşelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul şi pământul, mă închinam urâţilor idoli, făcuţi de mâini omeneşti".

    Iar ighemonul, arătând cu degetul spre femeile cele ce erau chinuite, a zis către Teodosia: „Aceste înşelătoare, precum văd, te-au amăgit pe tine". Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învăţat a cunoaşte adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putinţă să fie îmbărbătate într-atâtea munci, dacă Cel ce le întăreşte pe ele n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci ele nu sunt înşelătoare, ci tu eşti înşelător, povăţuitor al întunericului şi al rătăcirii, care tragi pe oameni la pierzare!" Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învaţă-te şi începe a-ţi cere iertare de la zei, şi ne vom ruga şi noi pentru tine, ca să ţi se ierte această greşeală a ta". Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru neştiinţa mea şi pentru lucrurile cele rele care le-am făcut!" Deci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit s-o pună în temniţă împreună cu acele sfinte femei muncite.

    Şi intrând Teodosia în temniţă, a văzut-o fiul ei, Sfântul Procopie, şi s-a bucurat foarte tare, pentru că se înştiinţase prin Sfântul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci a zis către dânsa cu bucurie: „Doamnă şi maica mea, pentru ce ai venit aici şi pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?" Iar ea a zis către dânsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzând pătimind pe aceste sfinte femei, gândeam în mine cum este cu putinţă acestor femei neputincioase, a suferi nişte munci atât de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? Şi de n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gândind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilinţă şi o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înşelăciunea deşerţilor zei şi am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu şi sfintele femei şi ceilalţi mucenici Il mărturisiţi". Atunci Sfântul Procopie a zis către dânsa: „Fericită eşti, doamnă şi maica mea, că te-ai învrednicit de o luminare ca aceasta de la Dumnezeu şi ai venit în această închisoare pentru El!"

    Deci fericita Teodosia slujea în temniţă sfintelor femei, căci ştergea sângele lor cu pânze curate şi punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meşteşugul doctoriei. Iar Sfântul Procopie învăţa pe maică-sa sfânta credinţă şi, luând-o într-o noapte, a dus-o pe dânsa la episcopul Leontie şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi iarăşi s-a întors cu dânsa în temniţă, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

    După aceasta, sfintele femei au fost scoase din temniţă cu Teodosia şi au fost puse înainte la necurata judecată. Iar ighemonul a zis către Teodosia: „Cunoaşte, o, femeie de neam bun, că te cruţ şi nu voiesc să aduc asupra ta necinstire şi munci. Deci întoarce-te şi cheamă cu bună osârdie pe zei, ca să te învredniceşti de iertare de la ei, iar de la noi de cinste mai mare". Sfânta a răspuns: „Nebunule şi nepriceputule! Oare nu te ruşinezi a numi zei pe idolii cei ciopliţi? Şi de este mare bunătate, când cineva, după puterea sa, se sârguieşte prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiţi asemenea zeilor voştri, idolilor, adică: orbi, surzi, muţi, neumblând, nici lucrând, precum sunt şi zeii voştri".

    Zicând ea acestea, ighemonul s-a mâniat şi a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură, apoi întinzând-o, să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa ca s-o întărească şi cântau oarecare stihuri din psalmi, care le învăţaseră de la Sfântul Procopie, zicând: Veniţi să ne bucurăm Domnului, să cântăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, căci El este scăparea noastră şi puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară. Iar ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărâme cu vergi de plumb fălcile acelor sfinte femei. Apoi pe toate muceniţele acelea, împreună cu Sfânta Teodosia, legându-le cu lanţuri de fier, a poruncit să le scoată afară din cetate şi să le dea la tăiere de sabie. Iar femeile s-au dus la moarte cu veselie şi cu bucurie, ca la un ospăţ de nuntă, şi acolo şi-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.

    După sfârşitul lor, Sfântul Procopie a fost dus iar la judecată şi ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mânie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierzarea atâtor suflete?" Sfântul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare şi le-am adus de la moarte la viaţă". Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o mână de fier şi să-i rupă faţa cu unghii de fier; deci se vărsa sângele sfântului şi înroşea pământul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumaji, iar sfântul stătea în acele munci ca un stâlp neclintit. După aceasta, ighemonul a poruncit să arunce în temniţă pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mâhnit, pentru că se ruşina şi se mânia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Şi de supărare, n-a vorbit nici un cuvânt către nimeni în ziua aceea, şi căzând în boala frigurilor, s-a culcat pe pat şi a murit în noaptea aceea, dându-şi sufletul în mâinile diavolilor, cărora le slujea cu atâta osârdie.

    Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. In toate zilele mulţi bărbaţi şi femei primeau credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învăţătura Sfântului Procopie şi prin minunile ce se făceau de dânsul, căci stând el în temniţă, mulţi oameni veneau la dânsul şi aduceau pe neputincioşii lor, iar el îi tămăduia cu darul lui Hristos şi gonea din oameni duhurile cele necurate şi astfel aducea pe cei necredincioşi la cunoştinţa lui Hristos Dumnezeu.

    După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Diocleţian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei şi aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a pus fără de întârziere în faţa judecăţii sale şi l-a întrebat de nume, de neam şi de credinţă. Şi hulind ticălosul pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum voi, creştinii, spunând că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie şi a fost răstignit de oameni, vă închinaţi Lui. Oare aceasta nu este nebunie?"

    Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculţi cu răbdare, îţi voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru şi din cărţile voastre; însă de la început îţi grăiesc că Unul este Dumnezeul adevărat, din fire neschimbat, fără patimă, mai înainte de veci şi veşnic; iar nu zeii cei mulţi care sunt supuşi patimilor şi schimbărilor, care s-au arătat sub ani şi şi-au luat sfârşitul. Nu ştii oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea şi pe Socrat? Aceştia întăresc că unul este Dumnezeu, iar nu mulţi. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: «Stăpânul şi Ziditorul tuturor, pe care Il numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută şi simţită. Şi de vreme ce a văzut că această primă şi singură lume pe care a zidit-o este preafrumoasă şi preaplină de toate bunătăţile, s-a minunat de dânsa şi a iubit-o foarte, ca pe o făptură a sa».

    Deci vezi, o, ighemoane, că Hermes al vostru nu mărturiseşte că ar fi mulţi dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulţi dumnezei, atunci n-ar fi fost una, mai înainte de veci fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care se fac sub ani, pentru că voi ziceţi că unii din zei sunt mai dinainte, iar alţii mai de pe urmă. Şi voi numiţi pe unul» zeul cerului, pe altul, al mării, iar pe alţii, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit Socrate al vostru de atenieni ca să bea otravă, fiindcă lepăda pe zeii cei mulţi?

    Iar pe aceia pe care voi îi numiţi zei fără de moarte, întâi Die, mai-marele zeilor, ucigaşul de tată şi bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta şi au nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Iar Poseidon al vostru oare nu era mai-marele tâlharilor, răpitor şi pierzător; şi oare mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceţi că zeii voştri sunt fără de moarte, când ei au murit ca nişte oameni şi mormintele lor se văd, şi toate lucrurile lor cele rele le ştiu bine scriitorii de cărţi greceşti şi latineşti? Unii ca aceştia sunt zeii voştri, care sunt mustraţi şi huliţi nu numai de creştini, dar şi de închinătorii lor.

    Şi pentru că despre Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, ai zis: «S-a născut din femeie şi S-a răstignit», deci ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc şi în cărţile voastre. Au nu o proorocită a voastră, care se numeşte Sibila - aceea ale cărei cărţi le-a cumpărat cu mare preţ Tarcviniu, împăratul Romei -, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: «Când pe Cuvântul lui Dumnezeu Il va naşte Fecioara şi în miez de zi înseninată se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune, atunci va veni la dânşii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca şi al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă şi tămâie şi toate acestea vor fi plăcute».

    Asemenea şi despre crucea lui Hristos, tot aceeaşi Sibilă grăieşte: «O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu eşti vrednic nu pământului, ci cerului!» Apoi grăieşte încă şi despre a doua venire: «Impăratul cel mare, Care stăpâneşte toţi vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul şi toată lumea. Credincioşii şi necredincioşii Il vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale».

    Dacă vei mai voi să auzi şi oarecare înainte vestiri ale lui Apolon Pitiul, ale lui Amonie cel din Libia şi ale lui Dodonie şi Pergamen, citeşte cu luare aminte cărţile lor şi vei şti că Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel de sus, a fost vestit de dânşii mai înainte, că are să vină spre mântuirea şi înnoirea neamului omenesc. Căci atunci când Iason, boierul argonauţilor, întreba pe Apolon din Delfi despre capiştea ce era zidită mai întâi în Atena, zicând: «Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcaşul acesta în neamurile cele de pe urmă?» Apolon a răspuns: «Faceţi toate cele ce vă îndeamnă pe voi spre cinstire, iar eu vă mărturisesc vouă un Dumnezeu Care împărăteşte întru cei de sus, al Cărui Cuvânt nepieritor se va zămisli în Curata Fecioară şi ca o săgeată slobozită dintr-un arc de foc va pleca şi va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toţi şi aducându-i în dar Tatălui. A Maicii Lui va fi această biserică şi numele ei va fi Maria».

    Iar când Vatos a întrebat pentru Dumnezeu pe acelaşi Apolon, i-a răspuns: «Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viaţă şi putere, iar după maică El va avea moarte, cruce şi mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinţi şi va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini. Despre El va zice tot omul: Hristos este Dumnezeul meu, Cel ce S-a răstignit, a murit, a înviat din mormânt şi la cer S-a înălţat»".

    Aducând Sfântul Procopie astfel de mărturii pentru Hristos Dumnezeu, din cărţile elineşti, ighemonul s-a făcut ca o aspidă surdă, nevoind să audă şi să înţeleagă drept. Deci a zis sfântului cu batjocură: „Ales tâlcuitor de lucruri dumnezeieşti te-ai făcut pentru noi, ca şi cum ai purta cheile şi peceţile cereşti. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă şi, lepădându-te de creştinătate, să fii elin ca noi, supunându-te poruncii împărăteşti. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite".

    Răspuns-a sfântul mucenic: „Dacă nu voieşti să cunoşti pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care poţi a-L vedea cu ochii cei sufleteşti, apoi tu ucide şi junghie trupurile omeneşti, taie-le în bucăţi mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numeşti nebuni, care ştim pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu eşti tu însuţi nebun că aduci jertfe celor morţi şi te închini pietrelor celor nesimţitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o ciopleşti şi o împarţi? Pentru ce, împărţind-o în multe bucăţi, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească şi o numeşti dumnezeu şi îi aduci jertfe, iar celelalte bucăţi rămase le pui la vreo zidire mai proastă sau în noroi, călcându-le în picioare? Tot astfel faci şi cu lemnul. Tăindu-l, scoţi o bucată din care ciopleşti un idol şi căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.

    Dacă piatra sau lemnul este dumnezeu, apoi fiecare piatră şi lemn se cade să-l cinsteşti ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce ceri sănătate şi mântuire de la lemnul cel putred şi de la piatra cea nesimţitoare? Iar dacă vei numi şi fierul dumnezeu, apoi şi el este supus la puterea focului, se face moale şi se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe dumnezeu cu ciocanele? Iar dacă şi focul îl vei numi dumnezeu, acela atâta este puternic, cât are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, îşi slăbeşte puterea, şi încă cu apă se stinge desăvârşit. Deci cum pot să fie dumnezei nişte materii ca acestea care se micşorează una pe alta?"

    Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci sfântul îndată şi-a plecat grumajii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Iar Arhelau ridicând sabia cu amândouă mâinile, când a vrut ca să-l lovească cu putere în grumaji, îndată a slăbit cu mâinile şi cu tot trupul şi, căzând la pământ, a murit. Iar ighemonul văzând aceasta, s-a înspăimântat şi a poruncit să lege pe mucenic cu lanţuri de fier şi să-l ducă în temniţă.

    Iar în ziua a şasea ighemonul, scoţându-l iar la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de dobitoc şi să-l împungă cu ţepuşe de fier înroşite, iar rănile să le ardă şi să le frece cu oţet şi cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulţi cărbuni aprinşi. Deci, punând tămâie în mâna dreaptă a sfântului, a întins-o pe aceea peste cărbunii cei aprinşi, socotind că, nesuferind arderea focului, îşi va întoarce mâna şi astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor aruncând pe foc tămâia. Şi a fost ţinută mâna sfântului două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce era arsă şi jertfelnicul stătea cu focul în zadar. Iar cei ce priveau la aceea se minunau şi proslăveau pe Hristos. Deci ighemonul şi diavolul, stăpânul său, s-au umplut de ruşine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: „Ţinutu-m-ai de mâna dreptei mele şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmaşi. Dreapta Domnului a făcut putere; dreapta Domnului m-a înălţat".

    După aceea, ighemonul a poruncit ca să lege mâinile mucenicului şi să-l spânzure spre muncire, atârnând de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieşeau de la loc. Apoi luându-l de la chinuri şi dezlegându-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieşit o flacără din cuptor şi a ars pe toţi păgânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul i s-a schimbat în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat şi s-au înspăimântat toţi, şi ighemonul a fugit în divan de frică. Iar unii din cetăţeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjitorul acesta, că de nu te vei grăbi, se va înşela toată cetatea cu vrăjile lui!" Atunci ighemonul a hotărât asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.

    Şi scoţând pe sfânt la locul cel de moarte, şi-a cerut timp de rugăciune. Deci stând spre răsărit şi înălţându-şi mâinile şi ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru cei neputincioşi, pentru sărmani şi pentru văduve, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi făcea rugăciune mai ales pentru ca păgâneasca necurăţie să se întoarcă degrabă la creştineasca dreaptă credinţă, iar Sfânta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulţească şi să strălucească până la sfârşitul veacului.

    Sfârşind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, care îi făgăduia să împlinească cele cerute şi îl chema la moştenirea împărăţiei cereşti. Atunci Sfântul Procopie şi-a plecat cu bucurie sub sabie cinstitul lui cap şi, fiind tăiat, şi-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Iar oarecare credincioşi venind noaptea, au luat cinstitul lui trup şi, ungându-l cu aromate şi învelindu-l cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Sfântul Mare Mucenic Procopie Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)