În poieniţa cu iarbă înaltă, nu departe de biserica Mănăstirii Războieni, maicile Andreea şi Vitalia verifică cu migală fiecare stup, iau ceara, înlocuiesc ramele unde este nevoie, sparg botcile (celulele unde s-ar naşte viitoarele mătci care ar cauza roirea) şi pun tratament pe alocuri. Şi aceasta pentru a se bucura apoi de bunătăţile stupului: mierea, polenul, ceara, propolisul, păstura. Fac acest lucru o dată pe săptămână, în sezonul cald. Nu mai rar, fiindcă s-ar putea ca albinele să roiască şi să părăsească stupul. Când e vreme rece, nu e bine să le deranjezi; le moare puietul. Și dacă moare puietul, moare o generație.

Până la ziua Sfântului Ilie

Cu echipament de protecţie, dar cu mâinile descoperite, călugăriţele ridică cu grijă fiecare ramă pe care sute de albine îşi clădesc fagurele de ceară. Aici îşi vor pune ele mierea. Micile vietăţi şi-au început munca, intrând şi ieşind prin urdiniş.

Albinele îşi încep culesul chiar din martie, când înfloresc primele flori. Dar perioada cea mai productivă rămâne sezonul salcâmului, teiului şi al florii soarelui, până la ziua Sfântului Ilie. Aşa cum ne explică maica Andreea, în această perioadă, albinele au tendinţa de a roi. Pentru apicultori, fenomenul este arhicunoscut şi corespunde unei necesităţi biologice menite să contribuie la conservarea şi perpetuarea speciei.

Despre roirea albinelor

Ce se întâmplă, de fapt? „Într-un stup, pe lângă matca bătrână, din botci mai pot ieşi şi alte mătci. Şi nu e bine ca două sau mai multe mătci să fie în acelaşi stup, pentru că se bat, iar cea învinsă îşi caută o familie de albine şi pleacă din stup. Astfel rămân mai puţine albine şi nu mai poţi să scoţi miere în anul acela”, spune maica Andreea.

Ele au acest obicei în zilele frumoase, călduroase, între orele 11.00 şi 15.00. După ce albinele părăsesc stupul, următorul pas este să-şi caute o nouă casă. În acest interval, ele obişnuiesc să se aşeze pe crengile unor copaci, rămânând liniştite câteva ore. Apicultorul le poate găsi, dirijându-le înapoi spre stup.

Multe ar putea să ne povestească iubitorii şi îngrijitorii albinelor. Aurul dulce, cum mai este numită mierea, rămâne un medicament-minune ce-şi merită truda şi aici, în umbra bisericii de la Războieni.

***