Pilduitorul Andrei Pleşu şi restaurarea parabolei

17 Noiembrie 2012 pr. Constantin Sturzu Reflecții
 

Şi, spre deosebire de bogatul din pilda cu pricina, nu-l văd pe Andrei Pleşu că şi-ar umfla, cu acest prilej, hambarele cuprinderii omeneşti, ci că-şi suflecă, în continuare, mâneca, spre a semăna grâul, gemând a prescură, peste capetele celor aflaţi – care pe lângă drum, care pe loc pietros, care între spini, care pe pământul cel bun.

Mâine se va lectura, în biserici, una dintre parabolele rostite acum două mii de ani de Mântuitorul, cea numită a "bogatului căruia i-a rodit ţarina" (de la Luca 12, 16-21). V-am obişnuit a găsi elemente din actualitatea imediată pe care să le decriptez cu ajutorul cuvintelor evanghelice, rostite săptămânal în lăcaşele de cult, şi la fel voi face şi de data aceasta, deşi cumva diferit de precedentele articole. Mă voi opri mai mult asupra acestui mod de a comunica al Domnului, anume prin pilde, urmărind îndeaproape reflecţiile lui Andrei Pleşu din recentul său volum, "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste", publicat de Editura Humanitas. Deşi pe această temă există o literatură covârşitoare, prin cantitatea şi, uneori, prin substanţa ei, văd în această scriere o necesară şi inspirată recuperare a sensului şi rostului parabolei hristice. Mântuitorul nu a vorbit în pilde pentru a "masca" vreun adevăr pe care să-l descopere doar celor "iniţiaţi", ci a găsit, cu dumnezeiască înţelepciune, mijlocul prin care să vestească toate cele despre Împărăţie tuturor – pregătiţi sau nu, învăţaţi sau fără de carte, tineri sau în vârstă –, folosind aceleaşi cuvinte. Pentru cei care se deschid, sunt receptivi (cum îi numeşte Andrei Pleşu), cuvintele parabolei sunt limpezi, se fac ghid de viaţă şi adevăr revelat (nu demonstrat). În inima ce nu are disponibilitatea de a primi pe Dumnezeu Cuvântul, parabola rămâne o poveste "la vedere", dar din ale cărei sensuri profunde se va putea gusta mai târziu (sau nu, în caz că omul se îndărătniceşte şi îşi învârtoşează inima chiar şi pe patul de moarte).

Pentru a prelua o expresie a lui Andrei Pleşu, în parabole "se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim" ("Parabolele lui Iisus", Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 77 – în continuare, trimiterile vor fi la acest volum). Acest tip de comunicare îşi dovedeşte multiplele valenţe atât prin faptul că devin o inepuizabilă sursă de sensuri şi de repere ale vieţii spirituale, cât şi prin faptul că, recurgând la acest gen, Mântuitorul evită orice fel de osificare a credinţei, El nefiind "preocupat să construiască o doctrină" (p. 211), ci să şocheze, să pună pe gânduri, să scoată din sedentarism metafizic, apoi să ofere toate reperele de care are nevoie omul ce se aşază pe Cale. "Prin invitaţia sa totalizantă, Iisus şterge, practic, linia de demarcaţie dintre «înăuntru» şi «afară»" (p. 189). Hristos nu vine să ne intimideze cu înţelepciunea Sa, nici să ne forţeze convertirea prin "semne" (cu excepţia semnului lui Iona – cf. Matei 16, 4), ci Se oferă pe Sine ca şansă, ca uşă de ieşire din egoism şi autosuficienţă. Iisus este "autoritatea pe care o alegi" (p. 123) nu pentru că eşti forţat sau pentru că nu ai încontro, ci pentru că e singura autoritate eliberatoare. O deschidere a noastră către orice altceva decât către Dumnezeu Cuvântul nu se dovedeşte a fi decât o amară robie, o închidere chiar şi faţă de noi înşine. Dimpotrivă, a te face pe tine rob al lui Dumnezeu, înseamnă a te aşeza în singura poziţie, metafizic vorbind, din care poţi privi către cele de Sus. Această "robie" de bună voie este începutul îndumnezeirii.

Pentru Andrei Pleşu, ca pentru întreaga tradiţie autentic creştină, "nu e destul să auzi Cuvântul edificator. Trebuie să-l şi trăieşti. Nu e destul să pricepi discursul hristic. Trebuie să şi acţionezi în conformitate cu el" (p. 217). Cu alte cuvinte, creştinul nu este cel ce caută "o idee, un adevăr logic, ci o cale, o indicaţie de conduită, un sens de viaţă" (p. 218). Parabola nu conferă satisfacţii cognitive, nu este un reper moral sau o sumă de indicii despre cele "de dincolo", deşi ea îngăduie şi astfel de lecturi. Însuşi Domnul a tâlcuit pilda semănătorului făcând recurs la analogia dintre practica agricolă şi lucrarea lui Dumnezeu în lume. A o reduce însă doar la o sumă de echivalenţe, identificând elementele parabolei şi alocându-le, matematic, sensuri o dată pentru totdeauna, înseamnă a nu te ridica la înălţimea provocării cuvântului hristic. De altfel, nimic din Evanghelii nu poate fi epuizat prin traducerea în limbajul raţiunii omeneşti. Sesizând, mai ales la cercetătorii contemporani, o prea harnică aplecare spre descifrarea de semnificaţii ce pleacă fie de la travaliul filologului, fie de la cel al arheologului sau al istoricului, ca să nu mai amintim despre "strunjirea" mesajului evanghelic până la a-l încorpora în sistemul unor ideologii revoluţionare, chiar şi de inspiraţie marxistă, sau al unor demersuri "la modă", cum ar fi cele de nuanţă feministă, Andrei Pleşu redă parabolei demnitatea sa originară şi intenţia sa izbăvitoare: aceea de a oferi omului şansa unei vieţi trăite în Dumnezeu, nu desprinzându-se maniheist de lumea "aceasta", ci integrând toate ale sale, aducându-le la Lumina "cea pururea fiitoare". Prin parabolă pricepi cum, deşi eşti aici, poţi fi deja dincolo, sau, pentru a recurge la sintagmele lui Andrei Pleşu, te poţi ridica din "timpul mic" în "timpul mare", veghind activ, mereu orientat spre momentul întâlnirii cu Cel Aşteptat (cf. p. 149).

Semănătorul şi secerătorii

Nu mă aştept ca "Parabolele lui Iisus" să stârnească un entuziasm similar celui al autorului acestor rânduri. De altfel, nici autorul scrierii nu se sfieşte a-şi recunoaşte incomoda situare între teologii ce s-ar putea "sminti" şi intelectualii ce ar putea "strâmba din nas" chiar de la lectura subtitlului: "Adevărul ca poveste". La o lectură dezinhibată, şi unii şi alţii ar putea constata însă că, în epoca "strictei specializări", Andrei Pleşu reuşeşte performanţa de a scrie o lucrare poate mai greu de clasificat, dar lesne de integrat într-o plajă neaşteptat de largă de bibliografii recomandate pe teme punctuale. Stăpânind un discurs impecabil, cu fraze şlefuite şi cuvinte aşezate, cu precizie microscopică, fix la locul cel mai indicat, greu, dacă nu imposibil de atacat de la înălţimea, nu orgolioasă, ci cuprinzătoare, de la care se pronunţă asupra diferitelor poziţii, cu sclipiri iradiind dintr-un inconfundabil duh patristic, Andrei Pleşu îşi încununează opera cu "Parabolele lui Iisus", în fapt un adevărat testament spiritual.

Venind vorba de sminteli, cred că aici nu se pot înscrie desele referinţe la spiritualitatea ebraică, musulmană sau hindusă. Nu cred că "cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri" (nota 1 de la p. 238), fapt pentru care Andrei Pleşu îşi "cere scuze". Astfel de interconectări nu se fac, în "Parabolele lui Iisus", decât spre a întări şi mai mult mesajul hristic, nu spre a-l dilua sau a-l amesteca, sincretic, cu texte religioase din alte spaţii. Dacă putem vorbi despre un creştinism înainte de Hristos, regăsit la filosofii antici pe care-i mai pictăm, uneori, pe exteriorul lăcaşurilor noastre de cult (precum pe zidurile bisericii "Sf. Nicolae" Domnesc din Iaşi), cu siguranţă putem vorbi şi de o spiritualitate consonantă cu aceea a creştinismului şi în afara celui confesional, mărturisit ca atare.

Poate doar unele ironii fine, devastatoare pentru acea "funcţionărime bisericească" (p. 223) sensibilă la "triumfalism, suficienţă, mândrie lumească şi eficienţă lucrativă" (p. 154) să deranjeze unele urechiuşe declarat virginale, deloc dispuse să accepte vreo scădere sau vreo scăpare în comportamentul lor, mai degrabă plecate spre a-L confisca, decât spre a-L întâlni pe Hristos Domnul. Cel ce se îmbracă însă, cuminte, în cuvintele: "Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem" (Luca 17, 10), nu are a înţelege de aici decât că ispita de a fi "exaltat, encomiastic, lacrimogen" (p. 164) pândeşte devorator în epoca exploziei informaţionale, dar că, o eventuală "cădere" trebuie recunoscută ca atare, iar nu transformată în "virtute" sau, mai grav, mediatizată drept "pildă" de folos pentru poporul dreptslăvitor.

Nu putem, în final, a-i reproşa lui Andrei Pleşu decât ceea ce el însuşi îşi reproşează, anume "insuficienta aprofundare a problematicii Împărăţiei şi a parabolelor legate nemijlocit de această temă", subiect care ar impune alcătuirea unui "volum distinct, amânat, deocamdată, pentru un alt moment sau pentru niciodată" (p. 306). Nădăjduim că va opta pentru "un alt moment", deşi i-ar fi de ajuns, fără doar şi poate, a scrie acest volum doar "pe tablele cele de carne ale inimii" (cf. II Corinteni 3, 3). Până atunci ne delectăm cu slova cea tipărită despre parabole, în genere, şi, revenind la pilda ce se va rosti mâine în cadrul Sfintei Liturghii, putem spune că lui Andrei Pleşu i-a rodit, în acest anotimp al vieţii, din belşug ţarina cuvintelor semănate întru Cuvânt. Îmbogăţit astfel, nu-i rămâne decât să "cugete în sine", rezemând, filosofic, degetul arătător pe Sfânta Scriptură – "ce voi face?" (Luca 12, 17). Şi, spre deosebire de bogatul din pilda cu pricina, nu-l văd pe Andrei Pleşu că şi-ar umfla, cu acest prilej, hambarele cuprinderii omeneşti, ci că-şi suflecă, în continuare, mâneca, spre a semăna grâul, gemând a prescură, peste capetele celor aflaţi – care pe lângă drum, care pe loc pietros, care între spini, care pe pământul cel bun. Cu "Parabolele lui Iisus" am câştigat un pilduitor semănător. Mai avem nevoie şi de secerători, căci "secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini" (Matei 9, 37). (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Citește alte articole despre: parabole, Andrei Pleșu

De la același autor

Ultimele din categorie