De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?

Reflecții

De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?

    • De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?
      De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?

      De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?

Sfinții Părinți afirmă că centrul de greutate al tuturor patimilor, inclusiv al celor trupești, se află în sufletul omenesc și în pervertirea lui. Patimile sunt consecințele îndepărtării omului de Dumnezeu care provoacă stricăciunea păcătoasă. Prin urmare, o vindecare din rădăcină constă în hotărârea de a se opri cineva odată pentru totdeauna din păcat în general și în speță din sodomie.

Întrebare: De ce Biserica Ortodoxă se opune atât de categoric și de ferm homosexualității? Nu mă refer numai la paradele homosexualilor, cărora eu nu le văd rostul, deși sunt o femeie care am relații cu altă femeie. Dar prin ce suntem noi diferiți față de ceilalți? De ce suntem considerați mai păcătoși decât ceilalți? Suntem și noi oameni. Pentru ce atunci atâta negare? Mulțumesc.

Răspuns: Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață să disociem păcatul de omul păcătos, al cărui suflet este bolnav și are nevoie să fie vindecat de o boală gravă. Ne îndurerăm pentru asta. Cu toate acestea însă este greu să vindeci pe cineva care stăruie în orbirea lui și nu vede starea catastrofală în care se află.

Scripturile spun că orice transgresare a Legii dumnezeiești e păcat (In. 1, 3-4). Domnul și Creatorul a dăruit harisme speciale, trupești și sufletești, bărbatului și femeii, ca să se completeze reciproc și să fie una. Evanghelia ne încredințează că nunta ca unire strânsă a vieții între bărbat și femeie a fost statornicită de Dumnezeu de la începutul creației. În acord cu planul Creatorului sensul și scopul nunții este mântuirea comună, ajutorul reciproc, lupta comună și unirea firească pentru nașterea și creșterea copiilor. Dintre toate unirile de pe pământ, nunta este ce mai strânsă: „Și vor fi cei doi un trup” (Fc. 2, 24). Când oamenii întrețin relații în afara nunții, ei distrug planul Creatorului – plan care întrevede o relație de viață plină de harul dumnezeiesc –, și coboară toate la nivel senzorial-trupesc, marginalizând scopurile duhovnicești ale viețuirii în comuniune. Pentru aceea Sfânta Scriptură caracterizează ca păcat orice conviețuire în afara nunții, fiindcă eludează legătura dumnezeiască. Un păcat încă și mai mare este bucurarea de poftele sexuale împotriva firii. „Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie. Aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22). Aceasta o afirmă și cu privire la femei. Sfântul Apostol Pavel caracterizează acest păcat drept patimă de necinste, urâciune și necuviință: „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbat cu bărbat, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27). Cei care trăiesc în păcatul sodomiei sunt lipsiți de mântuire: „Sau nu știți că nedrepții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 9-11). Observăm că istoria se repetă în chip vrednic de plâns. Adică societăți care trec printr-o perioadă de decadență sunt afectate și suferă transformare din pricina unor păcate primejdioase. De obicei, asemenea societăți bolnave sunt afectate mai întâi de patimile câștigului personal și ale corupției. Răul care se naște din corupție este păcatul sodomiei. Corupția a ros vechea societate romană până în cel mai înalt grad și a distrus puterea imperiului.

Unii încearcă să justifice păcatul sodomiei cu argumente științifice, chipurile că această tendință ar fi o caracteristică înnăscută. Acesta însă este un mit comun, o jalnică încercare de îndreptățire a răului. Nu există nici o dovadă că homosexualii diferă genetic de ceilalți oameni, cu nici un chip. Aici este vorba exclusiv de o boală morală și duhovnicească și, inevitabil, o deformare la nivel psihologic. Pricinile ei pot să se afle în jocurile sexuale ale copilăriei, care au fost uitate, dar care au lăsat urme morbide în subconștient. Otrava păcatului contra firii poate să se manifeste mai târziu dacă omul nu duce o viață duhovnicească corectă.

Cuvântul lui Dumnezeu care este sensibil în toate aspectele vieții omenești, nu se referă deloc la acest păcat ca înnăscut, ci dimpotrivă îl caracterizează ca spurcăciune. Dacă ar fi vorba ca toate să depindă de capriciile neuro-endocrinologice și de hormonii sexuali asociate cu reglementările fiziologice ale sistemului de reproducere al omului, atunci Sfânta Scriptură nu ar vorbi despre „păcat contra firii”, despre patimă de rușine. Nu ar constitui oare o blasfemie să afirmăm că Dumnezeu a creat pe unii oameni cu o înclinație fiziologică spre un păcat de moarte, condamnându-i la moarte duhovnicească?

Evenimentele care au rezultat din prezența pe scară largă a acestui fel de corupție în anumite perioade ale istoriei se opun oricărei încercări de folosire a științei pentru justificarea acestui păcat. Canaaneenii care trăiau în Sodoma, Gomora și alte cinci cetăți-stat ale filistenilor erau cufundate până la gât în miasma aceasta.

Susținătorii sodomiei neagă faptul că oamenii din aceste cetăți trăiau cu această patimă rușinoasă. Cu toate acestea în Noul Testament se face referire clară: „Tot așa Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care, în același chip cu acestea s-au dat la desfrânare și au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veșnic. Asemenea deci și aceștia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea și hulesc măririle (cerești)” (Iuda, 1, 7-8). Aceasta devine de asemenea evident și din această frază: „Și au chemat afară pe Lot și au zis către el: «Unde sunt oamenii, Care au intrat să mâie la tine? Scoate-I ca să-I cunoaștem»” (Fc. 19, 5) Expresia ca să-i cunoaștem se folosește în Scriptură cu un sens precis și înseamnă a avea relații sexuale. Fiindcă îngerii care au venit la Lot aveau înfățișarea unor bărbați (Fc. 19, 10) se vădește astfel felul urâciunii care îi stăpânea pe toți locuitorii Sodomei, tineri și vârstnici, în toate zonele cetății (Fc. 19, 4). Păzind vechea lege a ospitalității, care prevedea protecția străinilor, dreptul Iov le-a oferit nelegiuiților pe cele două fiice ale sale care nu cunoscuseră bărbat (Fc. 19, 8), dar bărbații corupți erau aprinși de patimă murdară și încă încercau să-l silească pe Lot însuși: „Iar ei au zis către el: «Pleacă de aici! Ești un venetic și acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora îți vom face!» Și repezindu-se spre Lot se apropiară să spargă ușa” (Fc. 19, 8).

Societatea contemporană apuseană, care și-a pierdut rădăcinile creștine, încearcă, chipurile, să fie „mai umană” în legătură cu homosexualii, numindu-i pe ei cu un termen neutru din punct de vedere moral, „minoritate sexuală” (prin analogie cu cel de „minoritate națională”). Totuși acest lucru este mult mai dur. Dacă un medic care ar vrea să fie „mai uman” ar spune unui bolnav că este sănătos numai că diferă din punct de vedere fiziologic de ceilalți, acest medic nu ar fi diferit cu mult de un criminal.

Sfânta Scriptură Îl arată pe Dumnezeu distrugându-i pe ei: „Și cetățile Sodomei și Gomorei osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca o pildă nelegiuiților în viitor” (2 Petru, 2, 6). Cu toate acestea, Sf. Petru nu se referă numai la pericolul pierderii vieții veșnice, ci și la posibilitatea de a se vindeca din boli duhovnicești atât de grave. Sfântul Apostol Pavel nu numai că îi mustră cu severitate pe Corinteni pentru aceste patimi de rușine, dar îi și întărește în credință prin exemplele oamenilor drepți: „Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6, 11).

Sfinții Părinți afirmă că centrul de greutate al tuturor patimilor, inclusiv al celor trupești, se află în sufletul omenesc și în pervertirea lui. Patimile sunt consecințele îndepărtării omului de Dumnezeu care provoacă stricăciunea păcătoasă. Prin urmare, o vindecare din rădăcină constă în hotărârea de a se opri cineva odată pentru totdeauna din păcat în general și în speță din sodomie.

Când îngerii au călăuzit familia lui Lot departe de cetatea corupției murdare, unul dintre ei „a zis către el: «Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei»”. Aici vedem o încercare morală. O singură privire de rămas bun față de cetatea coruptă care a fost condamnată de Dumnezeu ar constitui o dovadă de simpatie față de ea. Femeia lui Lot a privit în urmă fiindcă sufletul ei nu a părăsit deplin Sodoma. Mărturie a acestui fapt stă cartea Înțelepciunii lui Solomon: „Tot ea (înțelepciunea) a izbăvit pe cel drept din prăpădul nelegiuiților și el a fugit departe de focul coborât din cer peste cele cinci cetăți. Și ca dovadă, arătând nelegiuirea lor, acest ținut pustiit fumegă și azi, pomii dau roadă în afară de vreme și un stâlp de sare se înalță acolo spre pomenirea necredinciosului suflet al femeii lui Lot”. Femeia lui Lot este caracterizată ca suflet care a arătat necredință. Domnul nostru Iisus Hristos i-a înștiințat mai dinainte pe ucenicii Lui: „în ziua când a ieșit Lot din cetate a plouat foc din cer și i-a nimicit pe toți... amintiți-vă de femeia lui Lot (Lc. 17, 29-32).

Trebuie pururea să-și amintească de femeia lui Lot nu numai aceia care au atins neantul prin această experiență a păcatului, ci și aceia care îl justifică și îl îndreptățesc. Drumul care duce la căderea păcatului începe prin îndreptățirea și justificarea morală a păcatului. Trebuie să simțim cutremur în fața veșnicei osânde, fiindcă numai atunci vom percepe minciuna din spatele concepțiilor liberale cu privire la „dreptul” celui pe care Domnul prin sfinții Săi scriitori îl numește „necurat”. Căci „necurat înaintea Domnului este orice călcător de lege și în sfatul drepților nu va intra” (Pilde, 3, 32.)

Trebuie să dobândim experiența harului Bisericii. Mai întâi trebuie să ne pregătim fără întârziere pentru o spovedanie generală și apoi să o facem. Imediat după aceea trebuie să urmăm cele pe care Sfânta Biserică le-a poruncit membrilor ei de-a lungul veacurilor; deasă mărturisire și dumnezeiască Împărtășire, participare la dumnezeiasca Liturghie și la alte slujbe; rugăciunile de dimineață și de seară, ținerea tuturor posturilor și luare aminte la sine pentru a fugi de păcat. Atunci ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu ne va acoperi și ne va vindeca de această boală gravă. „Acela care își recunoaște neputința lui în feluritele ispite care vin din patimile trupești și sufletești va cunoaște nesfârșita putere a lui Dumnezeu care îi mântuiește pe cei ce Îl cheamă pe El cu toată inima lor. Rugăciunea către El va deveni atunci foarte dulce. Văzând că singur, fără Dumnezeu nu poate reuși nimic și temându-se de cădere, încearcă pururea să afle pe Dumnezeu. Se minunează atunci când devine conștient de felul în care l-a izbăvit Dumnezeu din toate ispitele și patimile și aduce mulțumire Mântuitorului Lui primind astfel de la El smerenie și iubire. Nimeni nu îl va mai judeca pe acest om, fiindcă oamenii știu că așa cum Dumnezeu l-a ajutat pe el, astfel va ajuta pe fiecare om care vrea să se mântuiască din păcat” (Sf. Petru Damaschinul)

(Răspuns oferit de Ieromonahul Iov Goumerov)