Părintele Alexandre Schmemann (1921-1983), fost profesor şi decan al Seminarului Teologic Sf. Vladimir de la Crestwood (New York, USA) ne-a lăsat în această carte, reeditată în condiții de foarte bună calitate, un strălucit comentariu la Sfânta Liturghie. Acest comentariu este înainte de toate personal: trimiterile la istoria Liturghiei sunt rare şi imprecise iar referirile la Părinţii care au comentat Liturghia (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman al Constantinopolului, Sf. Nicolae Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului în special) sunt aproape inexistente. Părintele Alexandre a terminat de scris această carte cu o lună înainte de moartea sa. Este în parte şi testamentul său spiritual,în care, în urma unei vaste experienţe ca profesor de teologie liturgică, dar şi ca preot slujitor,împărtăşește cititorilor săi ortodocşi, dar şi celor catolici ori protestanţi, ceea ce consideră esenţial pentru modul în care Liturghia trebuie să fie înţeleasă şi trăită astăzi.

Principalele momente şi aspecte ale Liturghiei sunt evocate în douăsprezece capitole intitulate după cum urmează: „Taina Adunării”, „Taina Împărăției”, „Taina Intrării”, „Taina Cuvântului”, „Taina credincioşilor”, „Taina Aducerii”, „Taina Unităţii”, „Taina Înălţării”, „Taina mulţumirii”, „Taina aducerii aminte”, „Taina Duhului Sfânt”, „Taina Împărtășirii”.

Gândirea părintelui Alexandre este foarte adesea critică referitor la anumite deviaţii liturgice din catolicism şi din protestantism, și, de asemenea, şi față de unele schimbări nefericite pe care Liturghia ortodoxă le-a suferit în secolele recente, în principal din cauza influenţei occidentale. El a denunţat, în special, două concepţii şi practici care marchează astăzi Liturghia ortodoxă: o concepţie ierarhică a rolului clerului şi poporului la liturghie şi un pietism individualist care caracterizează adesea practica liturgică a credincioşilor. Un scop, clar perceptibil, ghidează autorul de-a lungul întregii cărţi: acela de a reda Sfintei Liturghii dimensiunea fundamental comunitară (fie că este între cler şi credincioşi, fie între credincioşii înşişi) pe care o avea la începuturi.

Acest proiect, lăudabil de altfel, conduce autorul de multe ori să îşi forţeze argumentarea.

Nu este corect, de exemplu, să se vorbească de o con-celebrare între slujitori şi popor (p. 4) sau de o „con-slujire a fiecăruia cu toţi” (p. 8), să se afirme că „nu clerul este cel care oficiază”, ci că „toţi până la unul sunt consacraţi și toţi slujesc” (p. 90), că funcţia principală a preotului slujitor este de a „dezvolta, menţine şi exprima unitatea poporului lui Dumnezeu” (p. 97). Nu este corect nici să se prezinte sinaxa „ca actul principal şi fundamental al Liturghiei” (p. 5) sau Liturghia drept „Taina Adunării” (p. 97), nici de a prezenta Euharistia ca fiind „în primul rând darul şi împlinirea unităţii credinţei şi dragostei” (p. 151). Pe de o parte, Părintele Alexandre pierde din vedere faptul că harul hirotoniei îi conferă preotului un loc şi o funcţie speciale (dacă fiecare credincios este „împărat, preot şi profet”, el nu e preot la fel ca preotul, nici nu e profet ca profeţii Vechiului Testament...) ; el pierde în special din vedere funcţia mijlocitoare a preotului şi faptul că acesta este o imagine a lui Hristos.

Pe de altă parte, el pierde din vedere faptul că Liturghia euharistică este mai înainte de toate o actualizare (mai degrabă decât o comemorare în sens strict) a jertfei lui Hristos, care Îşi jertfeşte trupul şi varsă sângele Său pentru mântuirea credincioşilor, care primesc astfel o  împărtășire cu credinţă: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care Se frânge pentru voi pentru iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Preotul îi cere lui Dumnezeu, în continuarea rugăciunii euharistice ca acest Trup şi acest Sânge să fie „celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor”. Reamintesc, de asemenea, în acest sens, prima frază din Explicarea Sfintei Liturghii a SfântuluiNicolae Cabasila: “Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop, sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor”.

Dorinţa de a elimina distincţia între altar şi naos sub pretextul că aceasta reflectă o relaţie ierarhică a clerului şi poporului (cf. p. 56) — voinţă care s-a tradus, în anumite biserici din Europa Occidentală şi America de Nord din partea preoţilor influenţaţi de această carte, prin eliminarea dverei (sau perdelei) situate în spatele uşilor împărăteşti, uneori chiar prin scoaterea uşilor împărăteşti înseşi şi alteori a iconostasului în întregime — reflectă o pierdere regretabilă a sensului simbolic al spaţiului eclesial (după cum recitim, prin contrast, în primele capitole din Mystagogia Sfântului Maxim, sau în comentariul Sfântului Gherman al