Un călător francez trecând prin deserturile Africii, într-o noapte luminoasă, în timp ce constelaţia crucii de la sud îi strălucea la orizontul astral, îi suna la ureche un zgo­mot necunoscut, ce alerga pe întinsul deşertului. Nubianul care îl însoţea îi zise: „Ascultă deşertul! Se plânge, pentru că vrea să fie şi el o grădină.”

Imaginea aceasta zugrăveşte plastic aspiraţia sufletului nostru spre infinit, spre veşnicie. De atâtea ori parcă auzim şi noi un zgo­mot, un glas tainic. Este şoapta unei dorinţe generale de fericire şi de mântuire a celor credincioşi.

Îndeosebi aceste gânduri stăruie în timpul Sfântului şi Marelui Post al învierii Domnului - oază de reculegere sufletească - ten­dinţa unanimă de apropiere de Dumnezeu, de adâncire a vieţii noastre duhovniceşti, pentru dobândirea fericirii pe pământ şi, concomitent, pentru cucerirea paradisului nostalgic în Împărăţia slavei lui Dumnezeu.

Suntem în pragul Marelui Post al învierii Domnului, timp de îndreptare, înfrânare şi de împăcare a credinciosului cu Dumne­zeu prin apele cristaline ale lacrimilor. E cel mai potrivit prilej de a face din fiecare săptămână, din fiecare zi, din fiecare clipă, treaptă de înălţare de la cele vremelnice spre cele veşnice, prin post şi rugăciune.

Post şi rugăciune! Iată cele două componente ale desăvârşirii spirituale, care au o importanţă deosebită în procesul mântuirii.

Postul şi rugăciunea sunt cele două coloane de lumină care se proiectează adânc în viaţa creştină.

Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi spirituale care au darul să ne apropie de Dumnezeu, liniştea, mângâierea şi bucuria inimii noastre.

Postul şi rugăciunea sunt cele două arme, pavăza cea mai pu­ternică împotriva ispitei, cum ne spune Mântuitorul: „privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei XXVI, 41) şi „acest neam (de demoni) nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post” (Matei XVII, 21).

Postul este o asceză fizică şi spirituală. El constă în abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi, în înfrânarea poftelor, în stă­pânirea patimilor. Postul - cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare predicator al creştinătăţii din toate timpurile, una din figurile cele mai reprezentative şi proeminente ale Orto­doxiei - „potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”.

Postul nu este necesar numai pentru dobândirea mântuirii veş­nice, ci şi pentru păstrarea sănătăţii, lăcomia pântecelui fiind cea dintâi dintre cele opt căpetenii ale răutăţii.

Marele orator bisericesc Asterie, episcopul Amasiei, care ex­cela prin predicile sale pline de imagini, dar mai ales prin pro­nunţata lor tendinţă etică, spunea despre post: „Asprimile postului adorm patimile, sting iuţeala şi mânia, răcoresc şi potolesc furtuna ce clocoteşte din pricina prea multei mâncări. Şi după cum în timpul verii, când razele fierbinţi ale soarelui ard pământul şi fac bine celor înfierbântaţi şi năduşiţi, vântul de la nord, alungând înăbuşeala cu adierile sale plăcute, tot aşa şi postul dăruieşte ace­eaşi uşurare; alungând înfierbinţeala pricinuită în trup de prea multe mâncăruri”.

Puterea postului este fără de margini. „Prin post - afirmă ace­laşi renumit scriitor bisericesc al epocii de aur a literaturii creştine - Elisei a înviat un mort şi l-a însufleţit; prin post Moise a văzut pe Dumnezeu; prin post Daniil a biruit înşelăciunea şi rătăcirea Asirienilor; prin post chiar şi Domnul a înfrânt ispitele diavolului; prin post şi apostolii dobândeau cererile făcute pentru lucrurile mari; prin post ninivitenii au îndepărtat ameninţarea cu moartea. Şi ca să spunem pe scurt, postul este rugător, către Dumnezeu, vrednic de cinstit, mijlocitor vrednic de credinţă; postul dobân­deşte îndată lucrurile pentru care aduce rugăciuni lui Dumnezeu. Prin urmare, toţi care sunteţi bărbaţi credincioşi şi iubitori mai mult de Dumnezeu decât de plăceri, cu bucurie şi cu veselie apro-piaţi-vă de zilele înfrânării”.

Pe lângă anumite restricţii de ordin alimentar, recomandate şi de medicină pentru păstrarea sănătăţii, se impune mai ales o re­naştere internă spirituală, o adâncire a vieţii noastre duhovniceşti, o regăsire a echilibrului nostru sufletesc, cum se exprimă atât de elocvent Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un om sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat cu nume bun, nu-l invidi­aţi. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele tru­pului vostru... Ochii neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Gura trebuie să postească de sudălmi şi de alte vorbiri ruşinoase”.

Postul, sub ambele aspecte, este tot atât de necesar şi astăzi, pe cât de necesar şi rodnic a fost în epoca primară a creştinismului, în acţiunea de desăvârşire spirituală şi de convertire a sufletului uman.

Respectarea posturilor este o îndatorire esenţială a bunului cre­dincios, cuprinsă în porunca a doua bisericească.

Postul este cu drept cuvânt scară cerească care ne duce spre îm­părăţia lui Dumnezeu, cetate aşezată pe vârf de munte, care se cu­cereşte prin râvnă continuă în ale duhovniciei, iar porunca postu­lui a confirmat-o însuşi Hristos Mântuitorul prin pilda Sa dumne­zeiască, postind 40 de zile şi 40 de nopţi pe stâncile arse de soare ale Muntelui Carantaniei, înainte de a începe activitatea Sa mesia­nică în lume. Sfinţii Apostoli, de asemenea, au postit şi au rânduit postul pentru toţi creştinii. În pustiul Arabiei Sfântul Apostol Pavel s-a nevoit cu aspra nevoinţă a postului. În pustiul Tebaidei au petrecut în post şi rugăciune atâţia cuvioşi şi pustnici, care îm­podobesc sinaxarul Bisericii noastre.

Despre însemnătatea pe care o are postul în strădania spre desăvârşire a creştinului, iată ce zice Sfântul Vasile cel Mare, un alt luceafăr al Ortodoxiei: „Postul învaţă pe toţi nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie, postul învaţă fuga şi îndepărtarea desăvârşită de orice răutate. Postul goneşte ispitele; postul duce spre evlavie, este tovarăş nedeslipit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar primi postul ca sfătuitor al faptelor lor, nimic n-ar mai împiedica dorinţa păcii în lume. Dacă postul ar conduce viaţa noastră, ea n-ar fi plină de necazuri şi nici de tristeţe”.

Postul sub aspectul material este virtute cardinală ca în multe din marile religii necreştine: mahomedanismul şi budismul.

Alt mijloc de renaştere internă spirituală, de apropiere de Dum­nezeu, este rugăciunea.

Ea este expresia vie a dependenţei creştinului de Dumnezeu, o necesitate adânc simţită a sufletului nostru.

Rugăciunea este cel mai sublim privilegiu al credinciosului, înlesnindu-i convorbirea intimă cu Creatorul.

Rugăciunea ne aduce pe undele ei vibraţiile Cerului, simfonia veşniciei, misterul divinităţii, iradiindu-ne calmul, echilibrul, se­ninătatea şi fericirea.

Rugăciunea, după expresia unui celebru scriitor - este o baie spirituală în oceanul perfecţiunii divine sau, cum se exprimă atât de plastic un ilustru predicator - este o clipă petrecută în ceruri.

Efectul binefăcător al rugăciunii este reliefat în Cartea Sfântă, depozitara cuvântului dumnezeiesc absolut, revelat şi etern. Prin rugăciune, Proorocul Ilie a coborât foc din cer, prin rugăciune Moise a despărţit apa mării şi a coborât mană în pustie, prin ru­găciune s-au săvârşit atâtea minuni. Cerul şi pământul, văzdu­hul şi apele şi toate stihiile lumii stau sub semnul şi puterea rugăciunii.

Rugăciunea adevărată implică în sine două condiţii esenţiale: să pornească din inimă şi să fie stăruitoare, după îndemnul ce-l dă Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor, ca neîncetat să se roage.

Rugăciunea este o trebuinţă de seamă a sufletului nostru. în rugăciunile noastre cucernice, având binecuvântata mijlocire a Domnului Iisus Hristos, rugându-ne cu deplină încredere care se deşteaptă în omul cu conştiinţă religioasă, ne simţim facându-ne mai buni, gândurile noastre se înalţă, simţămintele ni se curăţă, voinţa ni se îndreptează, inima ni se umple de negrăite nădejdi şi mângâieri.

Dacă pe Creator îl laudă păsările cerurilor în splendide armonii, dacă Lui I se închină florile câmpului care împodobesc pământul într-o exuberanţă sărbătorească şi cădelniţează spre ceruri valuri de miresme îmbătătoare, dacă pe Dumnezeu îl laudă stelele şi în­gerii cerului în acorduri serafice, cum ar putea ca omul - coroana creaturii - să nu ia parte la această preamărire a fiinţei lui Dum­nezeu. De vom cerceta istoria, dacă vom peregrina pe întinsul pământului, vom întâlni pretutindeni urme de rugăciune. În pusti­etatea ţinuturilor ecuatoriale, în imensitatea gheţurilor polare, sau în centrul unei zgomotoase metropole, în faţa unei pietre simple, sau sub cupola maiestuoasă a unei catedrale magnifice, credincio­sul a căutat întotdeauna să se înalţe pe aripi de rugăciune către fiinţa care cârmuieşte întreaga creaţie. Căci rugăciunea este cel mai binecuvântat izvor de putere şi sfinţenie în fugara noastră călătorie pe oceanul acestei vieţi efemere.

Ferice de credinciosul care tot timpul îşi înalţă smerit gândul şi cererea spre Părintele ceresc, care psalmodiază neîncetat, zi şi noapte, în cântări sfinte, pe Domnul Dumnezeu, potrivit îndemnului biblic: „Cheamă-Mă în ziua strâmtorării tale şi Eu te voi iz­băvi, iar tu mă vei preamări”.

Creştinul care neglijează comuniunea intimă cu Dumnezeu, prin rugăciune, din diverse considerente, se depărtează de Dumnezeu, efectul observându-se în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Dimpotrivă, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, prin rugăciune, imprimă pe figura credinciosului pecetea cucerniciei, a sfinţeniei. Lacrima caldă a rugăciunii ne fortifică, ne revarsă în suflet inco­mensurabile bucurii duhovniceşti. Ochii ne scânteiază de negrăite văpăi ale credinţei, iar inima parcă ne este un potir de lumină.

În timpul Sfântului şi Marelui Post al învierii, un glas tainic ne cheamă şi pe noi, îndemnându-ne spre o renaştere totală în duh şi adevăr, spre o trăire permanentă sub faldurile de lumină ale ceru­lui, în duhul transfigurator al Evangheliei creştine.

Să poposim cât mai des - mai ales în acest răstimp - la altarul mântuirii! Să ne apropiem de Domnul şi El se va apropia de noi! Lui să-I dăm toată şoapta gândului şi toată dorirea inimii noastre!

Să ne plecăm genunchii la treptele altarului, vorbind cucernic în rugăciune sfântă cu Hristos Domnul. Aceasta pentru a deveni un om nou, îndreptat, purificat şi renăscut. Căci numai astfel, re­născuţi sufleteşte prin post şi rugăciune, vom sărbători cu vredni­cie sărbătoarea bucuriei şi a iubirii creştine, Paștile noastre, cu tradiţionalele lui datini şi obiceiuri creştineşti, Amin!

Sursa: Pr. Dr. Victor Vlăduceanu (Glasul Bisericii nr. 3-4).