Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii

Predici

Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii

    • Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

    • Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii
      Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii

      Egoismul, rădăcina tuturor păcatelor - Predică la Duminica a 26-a după Rusalii

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobi­rea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijloci­rea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteri­orizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării per­sonalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flă­mânzi.

Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).

Ca şi celelalte pilde rostite de Mântuitorul şi această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapelesău. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creştini, deoa­rece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se stre­coară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi răceşte în ei senti­mentul de dragoste faţă de aproapele (Romani XIII, 8).

Dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fi­inţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învăţătu­rii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător şi cu seme­nii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comu­niune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, aşa după cum Dumnezeu a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea o poate obţine numai dacă păstrează legătura cu Biseri­ca, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate încli­nările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8).

Ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele se­menilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ.

În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de fraţii noştri şi ne deter­mină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu fa­cem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21).

Fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creş­tin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iu­bire şi „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I loan IV, 7-8). Prin urmare, el nu slujeşte lui Dum­nezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul care, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a sufletului opusă virtuţii”.

Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine - iubi­rea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi" (Luca X, 27). Prin iubire creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel, poruncile lui Dumnezeu.

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobi­rea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijloci­rea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteri­orizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării per­sonalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flă­mânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc).

Unde lipseşte virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sin­ceră şi nici cuget curat, totul se reduce la făţărnicie, la ivirea im­pasului moral dintre creştini şi la împovărarea lumii cu plăceri şi pofte trupeşti. în astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanşarea instinctelor lor minore, care strivesc milioa­ne de vieţi omeneşti, imense bunuri materiale şi spirituale şi cau­zează atâtea boli, foamete, jafuri şi sărăcie.

Sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşi­rea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozi­tatea inimii, egalitatea frăţească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei şi cu ajutorul căro­ra poate să contribuie la progresul culturii şi civilizaţiei umane.

Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească.

Pe marginea textului biblic se pot spune multe lucruri despre egoism şi dăruire, însă din cele expuse până acum am adus mărturii suficiente ca să ne facem o imagine generală asupra rolului lor po­zitiv şi negativ în viaţa noastră duhovnicească. Reamintind că ego­ismul este rădăcina tuturor păcatelor, inclusiv a lăcomiei după bu­nuri materiale şi neglijarea trebuinţelor adevărate ale sufletului, se cuvine, fraţi creştini, să ne îndepărtăm, fară ezitare de la toate por­nirile noastre, care îl slujesc şi ne duc pe drumul osândei în viaţa de dincolo. Egoismul este incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne în­deamnă Însuşi Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Căzând în păcatul egoismului, vom sluji fiinţelor potrivnice lui Dumnezeu şi ocrotitoare ale forţelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragos­tei, desigur să ne dăruim întreaga fiinţă vieţii creştine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea şi bucuria în DuhulSfânt. Să avem credinţa tare în biruinţa lumii divine asupra întu­nericului morţii, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Pe firmamentul vieţii noastre duhovniceşti să strălucească ca un diamant de mare preţ virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârşirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viaţa noastră pământească să fie în de­plină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Amin.

Diac. Asist. Dr. Emilian Corniţescu

(Sursa text: Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1981, pp. 1014 - 1017)