Duminică, 2 Martie 2014

Meditaţie duhovnicească la Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Să nu uităm lecţia din pilda vameşului şi fariseului când postim. Să lucrăm cu dragoste nevoinţele postului, dar să le acoperim şi să le păzim cu smerenie. Vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii şi a feţei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului şi spălarea feţei nu trebuie luate în literă, ci cu un înţeles duhovnicesc.

Suntem în pragul Sfântului şi Marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovniceştii ofensive, ne pune la începutul vieţii noastre păcătoase pe pământ. Suntem izgoniţi din Raiul desfătării din pricina neascultării, a mândriei şi a neînfrânării. Viaţa cu sudoare, cu chinuire, cu necazuri şi lacrimi se încheie cu întoarcerea în pământul din care am fost luaţi, cu moartea, plata păcatului.

Starea lui Adam cel izgonit, care este şi starea noastră, se oglindeşte în cântările pline de umilinţă ale Duminicii. „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta...”(Vecernie). „Adam cu plângere a strigat: Vai mie, că şarpele şi femeia de la dumnezeiasca îndrăzneală m-au izgonit şi din desfătarea raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat. Vai mie, cel ce eram odinioară împărat tuturor făpturilor lui Dumnezeu celor pământeşti, acum rob m-am făcut dintr-o sfătuire fără de lege. Şi cel ce eram oarecând cu slava nemuririi îmbrăcat, cu piele de omorâciune, ca un muritor, jalnic sunt îmbrăcat. Vai mie, ce plângere voi lua într-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, îmbrăcându-Te cu milostivirea, din robia vrăjmaşului scoate-mă şi mă mântuieşte!.

De aceea, nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt si o întristare şi tânguire pentru Raiul pierdut şi pe care cu mul-le suferinţe se cade să-l redobândim (F. Ap. 14, 22).

Evanghelia duminicii, de la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarăşi, de cele două mari fapte: smerenia şi dragostea, care sunt temeiul a toată fapta bună.

Postul, împreună cu rugăciunea şi toate nevoinţele legate de dânsul, poate fi zădărnicit de vrăjmaşul dacă nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne învaţă Mântuitorul: „Când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc... tu însă, când posteşti, unge capul şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”(Matei 6, 16-18). Să nu uităm lecţia din pilda vameşului şi fariseului când postim. Să lucrăm cu dragoste nevoinţele postului, dar să le acoperim şi să le păzim cu smerenie. Vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii şi a feţei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului şi spălarea feţei nu trebuie luate în literă, ci cu un înţeles duhovnicesc. Sf. Maxim Mărturisitorul ne arată că faţa este icoana întregii noastre vieţi, iar capul este simbolul minţii. Deci, a spăla faţa înseamnă a ne curaţi viaţa de toată întinăciunea păcatului, iar a unge capul înseamnă a face mintea să strălucească de cunoştinţa dumnezeiască[1].

Grijile lumeşti, de obicei, răpesc omului toată vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai rămâne nici un răgaz. Dar grijile trebuie proporţionate cu însemnătatea lucrului respectiv. De aceea ne îndeamnă iarăşi Mântuitorul: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi Ic fură. Ci adunaţi-vă comori în cer... căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”(Matei 6, 19-21). Averile pământeşti, faţă de comoara mai scumpă decât toată lumea a sufletului, nu merită atenţia care li se dă. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet i se cuvine întâietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zădărnicită cu grijirea de multe a celor pământeşti.

În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atenţia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufleteşti şi anume asupra iertării aproapelui, care este o mare faptă bună şi bine plăcută lui Dumnezeu. Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre”(Matei 6, 14-15). Deşi tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi numai de la El putem dobândi iertarea, totuşi de păcatul faţă de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu să te ierte. Şi numai aşa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu, ostenelile postului urmăresc şi acest lucru. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere şi El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie: „Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşalele aproapelui tău. Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm faţă de Dumnezeu să facem acest lucru: „Iartă-ne Doamne, greşalele noastre, că şi noi iertăm greşiţilor noştri. Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.

Nu mimai că nu ne iartă, dar nici faptele cele bune nu ni le primeşte. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos:

De-ţi vei aduce darul tău la Altar şi acolo-ţi vei aduce a-minte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău”(Matei 5, 23-24).

Ostenelile pentru virtute, postul şi toate celelalte, deşi sunt trebuitoare pentru mântuire, totuşi Dumnezeu le primeşte nu numai ca un lucru datorat, ci şi ca pe o faptă bună, ca pe un dar. De aceea Sfinţii Părinţi mai numesc postul şi zeciuială, o zeciuială de fapte bune pe care o dăm lui Dumnezeu pentru întreaga curgere a anului. Darul însă, pentru a putea fi primit trebuie să îndeplinească condiţia evanghelică a darului, să fim împăcaţi cu aproapele nostru. De aici vine aşa de frumoasa rânduială a iertării obşteşti, care se face în această duminică dinaintea postului, care se numeşte şi „Duminica iertării. La sfârşitul vecerniei, toţi părinţii şi fraţii, precum şi creştinii de faţă îşi cei iertare unii altora: „Iartă-mă frate!”, „Dumnezeu să te ierte!”. Tot aşa fac şi creştinii, se iartă cu cei din casă, cu vecinii şi cu cei care nu au vreo pricină. Ştergem astfel toată răutatea cea de la inimă şi putem aduce în pace şi cu bună nădejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Iertarea aproapelui însă, mai are un dar. Fiindcă viaţa noastră este un nesfârşit şir de greşeli, pocăinţa şi virtuţile noastre simt nedesăvârşite pentru a putea cu ele dobândi iertarea deplină. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, pentru mântuirea noastră, ne-a pus la îndemână calea cea mai lesnicioasă: iertarea fratelui. Pilda fratelui lenevos din Patericeste mult mai grăitoare în această privinţă.

Aproape de un bătrân, trăia un frate cam trândav în nevoinţă. Venindu-i vremea să moară, stăteau lângă dânsul mai mulţi fraţi. Bătrânul, vrând să-i folosească, văzând pe acela că se duce din trup vesel şi cu bucurie, i-a zis: „Frate, noi toţi ştim cănuprea ai fost osârdnic la nevoinţe, şi de unde cu aşa osârdie te duci?”Şi i-a răspuns fratele: „Crede, părinte, adevărul grăieşti, însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat vreo prigonire cu cineva, întru acel ceas m-am împăcat cu el. Deci voi să zic lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis: «Nu judecaţi si nu veţi fi judecaţi»; şi: «iertaţi şi vi se va ierta vouă». Deci i-au zis Iui bătrânul: „Pace ţie, fiule, că fără osteneală te-ai mântuit”[2].

Iată de câte daruri este pricinuitoare iertarea aproapelui:

- ne aduce de la Dumnezeu iertarea păcatelor,

- ne face bine primite faptele cele bune,

- ne agoniseşte cu lesnire mântuirea.

Şi pe bună dreptate, pentru că iertarea aduce pace între oameni, înlătură vrajba, pentru care lucru a trebuit să Se întrupeze însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Cu acestea, suntem gata pentru ostenelile sfântului post. Vremea îndelungată de pregătire ne-a pus la îndemână toate cele trebuitoare pentru această călătorie a bunătăţilor. Astfel:

- suntem îmbrăcaţi cu mantia smereniei,

- avem toiagul nădejdii celei bune,

- cu ochii ţintă la ceasul judecăţii,

- cu cugetul la moarte,

- întăriţi de pilda marilor luptători ai duhului,

- cu nădejdea la frumuseţea răsplătirii,

- iertaţi şi împăcaţi cu aproapele.

Sosit-a vremea, începutul luptelor celor duhovniceşti, biruinţa cea împotriva dracilor, înfrânarea cea într-armată, podoaba îngerilor, îndrăzneala cea către Dumnezeu...”'.

Călătoria virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea bună a postului; că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează. Şi luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, ca o platoşă rugăciunea şi ca un coif milostenia. în loc de sabie, postul care taie toată răutatea cea de la inimă....

Strălucit-a darul Tău, Doamne, strălucit-a luminarea sufletelor noastre. Iată vreme bine primită, iată vremea pocăinţei. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Ca trecând noianul cel mare al postului, să ajungem la învierea cea de-a treia zi a Domnului şi Mântuitoru­lui nostru Iisus Hristos, Cel ce mântuieşte sufletele noastre.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei,

al grijii de multe,

al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert

nu mi-l da mie;

iar duhul curăţiei,

al gândului smerit,

al răbdării şi al dragostei,

dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne, împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele

şi să nu osândesc pe fratele meu,

că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Amin!

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

 

[1] Filocalia, vol. II, p. 232

[2] Pateric, p. 380.

Află cum poți prelua titlurile din Doxologia
în saitul sau blogul personal!