O tânără mergea într-o seară să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Între timp se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra şi-a amintit o rugăciune scurtă — singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit-o. Pe neaşteptate din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel Ivanovici. El i-a spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dumnezeu îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, au intrat, fară să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei tânăra şi-a luat rămas bun de la vecin şi i-a mulţumit că i-a ţinut tovărăşie.

Când şi-a văzut fiica, femeia bolnavă s-a bucurat, dar s-a şi alarmat: cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i-a povestit că, atunci când i s-a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului Nicolae „Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor“ şi, peste puţin timp, i-a ieşit în cale vecinul lor, Pavel Ivanovici, aşa că au venit împreună acasă.

Dimineaţa mama a rugat-o pe fiică să treacă pe la Pavel Ivanovici pentru o trebuinţă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i-a spus: „Ce bine şi repede am ajuns noi aseară în sat!“ Însă vecinul, mirat, a întrebat-o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara şi am cusut pâslari“. Oglezneva A. S., oraşul Neviansk, regiunea Sverdlovsk

(Sfântul Ierarh Nicolae, Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, București, 2004, pp. 9-10)