Iubirea – puterea de a vedea ce nu se vede

Căsătorie

Iubirea – puterea de a vedea ce nu se vede

    • Iubirea – puterea de a vedea ce nu se vede
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Aceasta este iubirea. Îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Nu vede oricine, numai cel care iubește vede. Numai atunci iubești, când vezi ce nu se vede, când vezi nevăzutul. Aceasta e iubirea. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, așa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim și să ne iubim. 

R.B.: Maică Siluana, astăzi avem o temă de larg interes: este vorba despre gelozie și infidelitate. Să începem cu problema fidelității. Nu știu dacă este o problemă, dar este o valoare în familia tradițională, care, încet-încet se cam subțiază. Cum facem să păstrăm totuși această valoare și care sunt avantajele ei?

M.S.: Numai avantaje! Singurul avantaj în infidelitate este satisfacția de moment, plăcerea de moment. Este tot ce ne oferă. Tatăl minciunii, vrăjmașul omului dintotdeauna îl atrage pe om în cursa aceasta de a-l despărți de Dumnezeu cu ceva plăcut. Dacă n-ar fi plăcut, nimeni n-ar face ceva rău. Răul, păcatul, aduce o plăcere. Și omul se duce după această plăcere. Infidelitatea înseamnă refuzul sau neputința de a-ți birui impulsurile către satisfacerea unei plăceri care te desparte de Dumnezeu. Firea omului are niște impulsuri care reacționează, care sunt răspunsul nostru sau provocarea noastră la ceea ce ni se oferă. Când ceva arată bine, noi dorim să avem; când ceva e plăcut la gust, noi gustăm; când ceva ne place, vrem să luăm. Aceasta este atitudinea omului căzut, rob păcatului. Omul credincios lui Dumnezeu ia numai ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu. Când Dumnezeu a spus: „Mâncați din toți acești pomi, dar din acesta să nu mâncați“, eu nu-mi mai pun problema dacă îmi e poftă sau nu. S-ar putea să-mi fie poftă, pentru că arată bine. Și arată bine tot ce a făcut Dumnezeu, că nu a făcut ceva rău. Dar eu nu mănânc din asta pentru că Dumnezeu a zis să nu mănânc. Dumnezeu este viața mea, e Autorul binelui, este Cel care m-a făcut pe mine și Care mă face fericit și-mi dă puterea să mă bucur de viață. Pentru asta fac eu ce zice El, ca să mă bucur și nu ca să nu mor, că eu nici nu știu ce este moartea. Dar El îmi spune că voi muri, tocmai ca să aflu că bucuria vieții depinde de mine, de alegerea mea. Așa zice El: vei muri! Dacă nu-L cred și fac ce zic eu, sau ce zice ispititorul, voi afla ce este moartea murind.

În relația dintre bărbat și femeie e la fel. Femeia este darul lui Dumnezeu făcut bărbatului. Bărbatul este oferta pe care o face Dumnezeu femeii ca să nu fie singură și să fie împlinită în viața ei. Pentru aceasta zice: „Iată femeia ta!“, nu zice „una dintre femeile tale“.

„Iată femeia ta!“, „Acesta este bărbatul tău!“ Auzim asta în Taina Cununiei: „bărbatul tău“ și „femeia ta“. E aici un fel de a fi al celuilalt, care nu este posesie, ci apartenență liberă. Sunt a ta, pentru că liber mă dăruiesc unei persoane libere. Pentru că mă dăruiesc ție, sunt a ta, și pentru că te dăruiești mie, ești al meu. Nu e posesie, ci dăruire. Nu ești obiect, ci dar viu și liber! Așadar, legământul pe care-l fac, în fața lui Dumnezeu și cu puterea Lui, este un legământ al credincioșiei. Acest legământ are o parte nevăzută, harul, puterea lui Dumnezeu și una văzută. Inelele, cununiile… Da, cununiile, acele adevărate coroane împărătești pe care ni le pune părintele pe cap, la amândoi odată, făcându-ne împărați… Da, împărați peste impulsurile firii noastre căzute după care ar trebui să iubim toate femeile sau toți bărbații, pentru că toate și toți sunt demne și demni de iubit, toate și toți sunt bune și buni de poftit… Ea, firea nu știe că nu toate sunt ale mele și nu toți sunt ai mei! Ea nu știe că una singură este aleasa mea, unul singur este alesul meu! Ești a mea pentru că te-am ales, sunt al tău pentru că m-ai ales! În alegere stă unicitatea noastră! Și te aleg eu ca persoană. Nu firea mea te alege. Firea nu știe. Firea consideră bărbat și pe frate, și pe tată, nu știe, nu cunoaște. Persoana este cea care cunoaște, persoana este cea care aude și ascultă ce spune Dumnezeu și face din cuvântul Lui, în adânc, în ascunsul ei, alegerea liberă de a împlini porunca dătătoare de viață. Persoana zice: asta nu e bine! A fi credincios înseamnă a-I fi credincios lui Dumnezeu, poruncii Lui, voii Lui. Înseamnă să-ți fii credincios ție ca om pentru că nu ești om decât în Dumnezeu. Eu, ca om, am fost făcut de Dumnezeu să fiu bărbatul unei singure femei. Eu, ca femeie, am fost făcută de Dumnezeu să fiu femeia unui singur bărbat. Dacă acesta moare, pot să fiu și a altui bărbat. Sigur că sunt liberă să aparțin multora, sunt liber să am multe femei. Dumnezeu nu mă oprește. Dar, vocația, chemarea mea, este aceasta. N-o împlinesc, sunt necredincios. Mie întâi, lui Dumnezeu și apoi femeii sau bărbatului meu. Și necredincioșia este păcat.

R.B.: Infidelitatea cred că nu se leagă numai de această dorință: a avea toate femeile sau toți bărbații frumoși, are legătură și cu unitatea care există într-o relație, într-o familie. Atunci când ea este sfâșiată din diverse motive, sigur că apare tendința de a fugi pe alt traseu.

M.S.: Sigur. Ați mai zis un punct extrem de important: a fi credincios, a fi fidel nu înseamnă neapărat să nu îți placă altcineva sau să nu dorești pe altcineva. Impulsurile există, trupul, până se îndumnezeiește, lucrează împotriva duhului. Dorințele pot exista. Dar eu sunt conștient că am putere să nu mă las mânat de aceste impulsuri și de aceste dorințe, pentru că eu iubesc și sunt credincios. Iubesc un bărbat sau iubesc o femeie. De obicei, la femeie nici nu apar impulsuri și dorințe când iubește. Lucrul acesta se întâmplă numai la bărbat. El poate să aibă dorințe și impulsuri față de mai multe femei. O femeie, când iubește cu adevărat, nici nu vede alt bărbat. Ea îi vede pe toți în mod curat, îi vede pe toți ca pe frați. Dar când nu iubește… sigur că privirea ei este alta.

R.B.: De altfel, infidelitatea este mult mai taxată la femei decât la bărbați, deși păcatul probabil e același în fața lui Dumnezeu, dar societatea are o viziune total diferită.

M.S.: Da, e același păcat, dar cred că există și un fundament al firii aici… Dacă ținem cont numai de faptul că firea pune puterea procreării la dispoziția omului în mod diferit, la bărbat și la femeie: impulsul bărbatului e mai puternic, bărbatul are mult mai multe semințe și femeia are mai puține semințe. Firea, atunci când dorește să ducă o sămânță în întâmpinarea altei semințe, emite niște substanțe, emite niște sunete, cântă într-un fel, privește într-un fel, privirea e mai profundă, ochii se închid mai frumos, șoldurile se unduiesc nu știu cum, mustața se zburlește nu știu cum! Sigur, nu chiar ca la cocoșii de munte, dar sunt niște contribuții ale firii, care fac ca persoanele să fie mai interesate una de cealaltă... Ei, bărbatul este mai împins, să zicem așa, de fire, mai chinuit de multitudinea semințelor ca să fie mai activ…

R.B.: Mai presat.

M.S.: Dar omul este stăpânul acestor impulsuri. Și bărbatul este stăpân peste această fire și poate că tocmai de aia e bărbat, pentru că este stăpânul unui tumult mai mare decât al femeii…

R.B.: Ați spus un cuvânt important; mulți consideră că sunt cu atât mai bărbați cu cât au mai multe succese la femei.

M.S.: Maică, asta e scuza tuturor neputincioșilor, că doar n-o să zică cineva că e neputincios. Dar, dacă ne gândim bine, bărbat este acela care își respectă statutul de bărbat pe care i l-a dat Dumnezeu. Pentru că a fi necredincios, oricine poate. Oricine poate să facă sau să-și imagineze că a făcut sau să se uite pe gaura cheii și să zică: „ăă, ce am făcut eu…“, să se uite la T.V., să zică: „hă, hă, câte am avut eu…“. Acestea toate fac parte din imaginarul bărbatului neputincios. Un bărbat puternic este acela care-și înfrânează impulsurile și care-și deschide brațele și atenția sufletului către femeia lui, care e mereu alta, e mereu nouă, dacă o privește ca persoană. Dacă o privește ca pe un obiect, atunci sigur că-i pot găsi calități și defecte, pot să caut în altă parte o piele mai nu știu cum, o talie mai nu știu de care…, dar noi, când facem nunta, nu asta facem. Când mă duc la mama și zic: „Mamă, m-am îndrăgostit de o fată și vreau să mă însor cu ea“, nu încep să-i spun că are 1,80 m înălțime, talia de 60, piciorușul atât și cântărește atât și culoarea ochilor… Mama chiar poate să se mire: „Da“ ce ai văzut la ea?“. „Nu știu ce am văzut, dar am văzut-o! Am văzut-o pe ea. Am văzut-o pe ea și, în ciuda kilogramelor, în plus sau în minus, eu pe ea o iubesc. Și-mi deschid brațele s-o cuprind pe ea așa cum este și care pentru mine e mereu o enigmă, mereu o taină, am timp s-o văd mereu, mereu alta.“ Aceasta este iubirea…

R.B.: O posibilă definiție…

M.S.: Îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Nu vede oricine, numai cel care iubește vede. Numai atunci iubești, când vezi ce nu se vede, când vezi nevăzutul. Aceasta e iubirea. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, așa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim și să ne iubim. Că dacă nu ne-am îndrăgosti… n-am sta, n-am avea răbdare. Încet, încet, descopăr că nu doar sunt atras și îndrăgostit, ci chiar iubesc persoana aceea. Atunci eu sunt credincios vocației mele de bărbat, sunt credincioasă vocației mele de femeie. Am auzit că un bărbat i-a spus nevestei lui odată: „Știi, eu nu vreau să-mi spurc cununiile. Mi-au plăcut multe femei și am fost atras – era inginer șef undeva – am fost atras de multe, dar eu nu mi-am spurcat niciodată cununiile…“. Asta îi spunea la nunta de aur. Ce minune! Vă dați seama, că nu i-a fost ușor. A avut și el impulsuri, a fost ispitit. Nu i-a fost ușor; dar ce mândrie, ce demnitate, ce bărbăție să fii stăpânul lor… Când le asculți, când te lași mânat de ele, nu te deosebești de cățeluș… că… asta-i firea!

R.B.: Da… în cazul acesta putem spune că e foarte greu să fii un bărbat adevărat.

M.S.: Da, de aceea bărbații se scuză și spun că un bărbat trebuie să fumeze, un bărbat trebuie să bea, un bărbat trebuie să-și înșele nevasta, pentru că le e rușine să spună: „N-am reușit să fiu bărbat. N-am putut. Mi s-au aprins călcâiele după una și m-am dus și pe urmă am zis: a… nu-mi place!“. „Nu pot să fiu bărbat, nu pot să nu bag țigara în gură. Nu pot! Nu mă stăpânesc. Depind de bățul acesta aprins la capăt. De suzeta asta…“. „Nu pot să fiu bărbat pentru că nu pot să nu duc paharul la gură. Orice aș face, zic că nu mă mai duc la cârciumă și mă trezesc sub masă.“. De ce? Pentru că nu sunt bărbat. Cum devin bărbat? Ducându-mă la Cel care m-a făcut bărbat și zicând: „Doamne, dar ce sunt eu, jucăria unor impulsuri? Dacă mie îmi vine ceva eu trebuie să fac tot ce-mi vine? Dacă cuiva de lângă mine îi vine să-mi dea o bere, eu trebuie să beau pentru că zice că astfel nu-s bărbat?“. Dar, oare nu-i poți spune: „eu sunt bărbat pentru că pot să nu beau bere când vrei tu, și nici chiar când vreau eu…“.

R.B.: Trebuie să aibă și un sentiment al demnității propriei persoane.

M.S.: Da, pentru asta trebuie să descopăr ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă să fii om? Omul este minunea creației și Dumnezeu m-a făcut după chipul Său și S-a băgat în mine prin Botez, prin Sfânta Împărtășanie, este în mine ca să fiu ca El, să mă port ca El. Mai pot eu să mă port ca un cățel din acela în călduri din spațiul verde? Nu mai pot. Dar dacă nu știu că sunt minunea creației o să mă port și eu cum se poartă pisica. Asta e, mi-a venit! M-a apucat! Acesta este bărbatul? Aceasta este femeia?

R.B.: O femeie adevărată, în lumina învățăturii creștin-ortodoxe, cum este?

M.S.: Ca Maica Domnului! În primul rând e frumoasă. Femeia este frumoasă, chiar dacă după standardele nu știu cărei miss, nu este. Ea este foarte frumoasă ca un boboc, și, când e iubită, devine frumoasă ca o floare! Dar cine are ochi să vadă această frumusețe și dragoste ca să-i ocrotească înflorirea? Trebuie să fie privită cu drag, ocrotită cu răbdare și căldură ca să înflorească. Înțelegeți? Frumusețea e înăuntru, ca o lumină. O femeie e tandră, e delicată. Chiar și când țipă la cineva o face totuși delicat. Nu înjură printre dinți și nu scuipă, ca un bărbat. Când e vulgară, are o altfel de vulgaritate, specific feminină. Femeia e conștientă că e o minune și că e darul lui Dumnezeu făcut bărbatului și bărbaților. Pentru că sunt un dar și pentru tata. Un tată altfel se bucură de o fiică și altfel de un fiu. Altfel privește. Și mă bucur că sunt și fac din viața mea o mângâiere pentru ceilalți. Aceasta este chemarea femeii. Pe unde trece să lase un zâmbet, pe unde trece să lase o mângâiere. Și o ureche care aude, și o mână care mângâie, și o inimă care compătimește pe celălalt, care îl leagănă cumva în rugăciunea ei… În mila și tandrețea ei, o femeie leagănă suferința întregii lumi. Așa este femeia.

R.B.: Cum poate femeia actuală să-o aibă ca model pe Maica Domnului? Se pare că este foarte departe de femeia modernă și mai ales de imaginea aceasta de femeie de carieră.

M.S.: Păi, maică, modelul nu este așa ca un manechin, sau ca o fotografie care stă în fața mea și eu mă aranjez… Cum e Maica Domnului? Aha, are o pânză pusă așa pe cap, ia să-mi pun și eu o cârpă așa…

R.B.: Mă refer la sfințenie…

M.S.: Ei, acest model se lucrează dinăuntru. Maica Domnului a devenit Maica Domnului născându-L pe Domnul Hristos, născându-L pe Dumnezeu-Omul. Eu devin ca Maica Domnului născându-L pe Hristos în mine. Eu Îl primesc în mine prin Botez, Îl mănânc prin Sfânta Împărtășanie și pe urmă zic: trăiește Tu, privește Tu, gândește Tu, vino Tu în gândurile mele! El Se naște în mine și eu Îl nasc și în alții. Cineva văzând cum sunt eu și văzând că Hristos este viața mea, va dori și el această Viață! Se naște Hristos și în el. Și, pe măsură ce eu Îi dau atenție lui Hristos din mine, eu devin ca Maica Domnului când L-a avut înăuntru, ca o mamă. Eu Îl port înăuntru ca o mamă, nu-L port cum îl poartă ucenicul bărbat. Eu o am pe Maica Domnului înăuntrul meu, în feminitatea mea, în vocația mea de mamă și acolo Îl primesc și iubesc pe Fiul ei. Și cum toți cei ce-L urmează pe Hristos, sunt chemați sub Acoperământul Maicii Domnului, și eu sunt chemată nu numai sub Acoperământ, ci să devin eu însămi acoperământ. Pentru că ați văzut că sub cruce îi zice Mântuitorul Apostolului Ioan, care era acolo, care nu fugise de frică: „Aceasta este mama ta!“ și Maicii Domnului îi zice: „Acesta este fiul tău!“. Și toți cei ce-L urmăm pe Domnul pe Golgota suntem înfiați Maicii Domnului. Iar femeia devine și fiică și maică. Taină mare. Și nici o carieră nu ne poate fura această moștenire.

R.B.: Cu toate astea o regăsim foarte greu ca model pe Maica Domnului. Foarte greu o găsim ca model în noi…

M.S.: Pentru că foarte greu ne ducem la Dumnezeu. Apoi, cum și unde s-o găsim? La televizor? Nu se găsește, măicuță, decât înăuntru, în inima mea, acolo unde e locul lui Dumnezeu. Dacă în inima mea nu este Dumnezeu, n-am cum s-o aflu pe Maica Lui acolo ca model. Așa că, să nu întrebăm: Maica Domnului, cum să fiu ca tine? Pentru că e limpede cum. Ci: Maica Domnului, ajută-mă să fiu ca tine, ajută-mă să rabd, ajută-mă să iert, să mănânc din pomul vieții și nu din pomul cunoașterii binelui și răului. Ajută-mă să nu cad în ispită și să nu fiu ispită!

R.B.: Aș dori acum să vorbim și despre gelozie. Spuneam că nu întotdeauna se leagă de infidelitate. Aici este foarte clar că o persoană este geloasă atunci când soțul/soția o/îl înșeală. Totuși, ce atitudine ar putea să aibă ca să rămână așa pe o poziție creștină? Chiar dacă îi vine, probabil, să-l strângă de gât…

M.S.: În primul rând să ne gândim ce este gelozia. Gelozia este o putere a sufletului prin care îl păstrăm pe celălalt în valoarea lui. „Eu te-am descoperit, eu te iubesc și pentru mine ai o valoare unică. Și te păstrez. Sunt gelos.“. Și Dumnezeu zice: „Sunt gelos“, Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Adică: „Măi, omule, te-am făcut minunea creației, sunt gelos, nu pot să te las să te închini la un vițel, la un cârnat, să te prosternezi în fața unui pahar. Eu te-am făcut să te închini la Dumnezeu, adică la Iubire, la minune, la dragoste, să fii ca Mine!“. Și atunci, sigur, gelozia este această vigilență pe care o am ca nu cumva persoana iubită să cadă sub demnitatea ei, sub demnitatea cu care am investit-o. Și când un bărbat e gelos pe femeia sa se gândește: „nu cumva femeia mea ar putea să cadă în desfrâu?“. Vedeți, desfrâul e o cădere. „Nu cumva bărbatul meu ar putea fi folosit ca obiect de plăcere de alte femei?“, adică să cadă din demnitatea de împărat pe care a primit-o la Sfânta Cununie? Și atunci, gelozia, din punctul acesta de vedere, este ceva bun.

R.B.: Pozitiv.

M.S.: Dar, din cauză că noi pe toate le-am coborât prin cădere, din cauză că nu ne alimentăm cu putere de la Dumnezeu, cu Harul lui Dumnezeu, și asta cade, devine suspiciune, neîncredere, posesiune, „ești a mea și nu cumva să te privească altcineva“, sau să-mi fie teamă că dacă mergem undeva o să te fure cineva… Un bărbat gelos în sensul sănătos al cuvântului zice: „femeia mea? Pot s-o las singură și-n gară, că nu mi-o ia nimeni, pentru că ea m-a ales și eu am ales-o, și toată lumea vede și știe că e a mea, că ea este împărăteasă și că nu poate fi luată așa, ca o valiză uitată de cineva în gară!“. Altfel va trebui s-o păzească și, cu cât o păzește mai tare, cu atât o pierde mai repede, pentru că n-ai cum să păzești inima omului. Nu, nu, nu poți s-o păzești.

R.B.: Nu poți s-o pui în seif.

M.S.: Și mai degrabă un cârd de gâște poți să păzești decât o femeie, zice o vorbă din popor. Singurul fel în care o poți păzi este s-o așezi în valoarea ei adevărată, să-i spui: „Femeie, pentru mine ești unică, ești de neprețuit!“. A, că acum sunt furios, că mă așteptam să faci ceva și tu ai făcut altceva, sau altfel, asta e o realitate care ține de planul lui a face. Dar tu pentru mine ești valoarea supremă a vieții mele de bărbat, ești darul lui Dumnezeu făcut mie. Și atunci, nu mă mai tem. Sunt gelos în sensul că eu să nu te privesc prost, eu să nu te devalorizez.

R.B.: Uneori gelozia ia o turnură extrem de dureroasă. Sunt persoane, în general bărbați, dacă e să vorbim, nu vreau să-i critic, care își înșeală nevestele, după care se întorc acasă, probabil supărați undeva în inconștientul lor și le fac târfe, le bat și le acuză că sunt înșelați de ele.

M.S.: Da. Oamenii de știință numesc asta proiecție. Își proiectează propria mizerie pe celălalt. Undeva se disprețuiește pentru ce a făcut, undeva o disprețuiește și o urăște pe femeia cu care și-a înșelat soția și, toată această ură și tot acest dispreț care se adună, pentru că nu știe să le ducă la Dumnezeu, să spovedească păcatul și să se elibereze de el prin pocăință, le aruncă pe celălalt, pe cel nevinovat. Cel mai des, cel mai mult suferă de gelozie cei din familiile de alcoolici. Bărbatul alcoolic este foarte gelos și foarte agresiv. De ce? Din cauza bolii; pentru că alcoolismul este o boală, o boală a trupului și a sufletului în care nu mai putem transforma alcoolul din sânge în substanțe inofensive și rămâne în sânge și distruge celula nervoasă. Ca urmare, întreaga ființă e mai neputincioasă, inclusiv în putința bărbătească. Dar bărbatul nu vrea să-și recunoască neputința, el trebuie să fie „grozav“. Tocmai pentru asta se și îmbată, ca să-și poată nega neputința și mizeria și s-o poată transfera pe celălalt. În plus, nici femeia nu rămâne indiferentă la comportamentul lui extrem de neplăcut. Femeia nu poate să-l mângâie, sau să-l iubească, sau să-l întâmpine cu drag când el miroase urât, când s-a scăpat pe el, când se laudă… toate belelele care vin la un om care e sub influența alcoolului, care nu mai are demnitate și biata femeie nu poate să suporte. Te suport că te spăl, că te iau din șanț, că-ți dau să mănânci, dar vrei să-ți mai spun și că ești Făt-frumos? Nu pot să fac asta. Și atunci, ura aceea a lui de neputință se transformă în gelozie: „Aha, nu mă mai iubești pentru că ai pe altul!“, dar nu are puterea să se privească pe sine să zică: „Cum să mă iubească, sărmana, uite cum arăt!“. Aceasta este! Și în general, bărbatul care nu mai are putere în el, putere fizică, putere sentimentală, putere duhovnicească se simte amenințat. Și atunci când ești amenințat devii agresiv. Să scapi de pericol, să nu fii tu lovit, zici: să lovesc eu! Femeile care suferă astfel, ar trebui să învețe să se apere. Să alerge la Dumnezeu cu rugăciunea, să îndrăznească să le spună bărbaților adevărul; nu în momentul când sunt beți sau furioși, ci pe urmă: „Măi, omule, crezi că eu n-aș vrea să mor de dragul tău și să te admir? Cum să te admir, omule, când te scapi pe tine, când te bagi sub masă? Uite, nu te părăsesc pentru că avem copiii. Nu te părăsesc pentru că eu cred că tu te poți ridica.“. Dar trebuie să-i spunem. Că noi zicem: „Dar ce, el nu știe?“. Nu știe sau se face că nu știe.

R.B.: Sau nici nu vrea să știe.

M.S.: Gelozia este o încercare agresivă de a-i închide gura și ochiul celui care te privește: „De ce-mi faci asta? De ce mă faci să sufăr?“. Oamenii nu suportă asta. Foarte mulți oameni sunt agresivi, și cu copiii, pentru că nu suportă întrebarea: „De ce, ce ți-am făcut? Tu mi-ai făcut mie, tu te-ai îmbătat, tu ai băut, tu n-ai adus salariul acasă. Și eu te rabd și tu mă bați, pentru că nu suporți privirea mea. De ce-mi faci asta? Mă doare ce-mi faci atunci când mă lovești, mă maltratezi, ca să-mi fie frică de tine și ca să poți să-mi închizi gura!“.

R.B.: Sunt și cazuri foarte grave, în care probabil că femeile își pierd speranța și se produce ruptura.

M.S.: Și femeile n-au cum să nu-și piardă speranța dacă nu apelează la Dumnezeu. Eu cunosc femei care s-au ridicat din situații dezastruoase, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Biserică, prin rugăciune și răbdare, au biruit și bărbații s-au întors acasă, bărbații s-au lăsat de băutură, bărbații au renunțat la violență. Dar aici nu e vorba de răbdarea pasivă, de răbdarea aceea de masă, scaun sau alt obiect lovit. Nu. Eu sunt împărăteasă, eu sunt femeie, nu poți să te porți așa cu mine, nu-ți dau voie să te porți așa cu mine. Spune-mi ce să fac ca să fii mulțumit, spune-mi ce nu-ți place din ce fac, dar nu poți face orice voiești cu mine. Eu nu sunt un obiect al tău. Eu nu sunt lipsită de apărare. Mă apără Dumnezeu, mă apără legea. Știu că uneori, legea omenească nu mă apără, dar nu mă las. Adică voi găsi metode prin care să mă impun.

R.B.: Probabil că atunci când femeia își păstrează demnitatea și curajul…

M.S.: …cu ajutorul lui Dumnezeu…

R.B.: …bineînțeles că are mai mult câștig de cauză, decât apelând la legi care, de multe ori, sunt făcute de bărbați și sunt în favoarea lor.

M.S.: Și mai e ceva: când apelăm la Dumnezeu să nu-l acuzăm totdeauna pe bărbat, pentru că sunt și femei care-și bat bărbații…

R.B.: Sunt mai puține, dar există.

M.S.: Sunt, sunt, da. Sau care se îmbată sau care sunt alcoolice, din păcate există și asta. Dar atunci când femeia are necazuri cu bărbatul, trebuie să privească neputința bărbatului și nu bărbatul întreg. Să zică: „Bărbatul meu bea.“ Și nu doar: „Bărbatul meu este un bețiv.“. „Bărbatul meu mă bate.“ și nu doar: „Bărbatul meu nu mai e bun de nimic.“. Dacă eu reușesc să vorbesc cu omul acesta și să renunțe la înjurături, să renunțe la a mă înșela, să renunțe la ce face, făcându-și rău și făcându-mi rău, eu îmi câștig bărbatul, pentru că eu știu, dincolo de răutatea lui este minunea aceea de care m-am îndrăgostit eu, e minunea aceea cu care m-am măritat eu. Nu se poate, Doamne, să nu ajung la el! Nu se poate! Tu știi drumul către partea minunată din el, învață-mă! Dar dacă tu vii și îmi scoți tot partea rea, nu se mai termină.

Se zice că într-un sat era un părinte care a fost reclamat de credincioși că face ceva vrăji. Că le dă femeilor niște apă de nu se mai ceartă cu bărbații…

R.B.: Despre ce fel de apă este vorba?

M.S.: Și atunci episcopul locului se duce să vadă: „Ce faci, părinte?“. „Uite ce fac, Preasfințite, sfințesc niște apă, cu rugăciune, și-i dau femeii pe care o bate bărbatul și-i spun: când intră bărbatul pe ușă și e beat, ține apă de asta sfințită în gură. Și să n-o înghiți până nu se culcă.“. Și femeia lua și ținând gura închisă, nu-i mai zicea: dobitocule, iar te-ai îmbătat și vai de capul tău, că nu ești bun de nimic, unde sunt banii etc. Și bărbatul zicea ce zicea, până adormea, că nu are cu cine să se certe și să se bată. Și ea zicea: minuni face apa sfințită. Face, cu o condiție: să n-o înghiți ca să spui ce-ți vine la supărare. Pentru că, de multe ori, felul în care reacționăm mărește răul din celălalt. În loc să zic: e rău, dar uite, într-un colț e cineva bun, eu vorbesc cu acela bun, mai bine decât să vorbesc cu ăsta rău, îl culc pe ăsta rău și mâine stau eu de vorbă cu celălalt. Să nu-mi pierd nădejdea, pentru că Dumnezeu mi-a dat puterea și ne-a dat puterea prin Cununie să ridicăm asta.

R.B.: Unii fac din gelozie o virtute. Au impresia că nu există iubire adevărată dacă nu ești gelos. Este, cred, o confuzie…

M.S.: Maică, și e dorința vicleană a omului necinstit de a-i spune răului pe care-l face el bine, ca să nu-l mustre conștiința. Ajunge să se laude cu cele rele. De ce? Ca să nu-i mai fie rușine înăuntru. Dar nu scapă, maică, pentru că, până la urmă vine apa. Mai era o poveste: într-o turmă erau 99 de oi albe și una neagră. Și toate o asupreau pe cea neagră. Îi spuneau că e urâtă, că e neagră și o marginalizau și o agresau, cum se spune astăzi, o abuzau. Și a venit o ploaie mare, mare, mare, și ce crezi? Toate oile au devenit negre! A căzut, măicuță varul și vopseaua de pe celelalte. De obicei, toți suntem niște ciori vopsite. Și dacă ne vedem neputințele noastre și zicem: „Doamne, iartă-mă pe mine pentru neputința mea și dă-mi puterea să-l iert și eu pe celălalt pentru neputința lui, am încredere în Tine că mă ajuți să ajung la ce e bun în el/în ea, pentru că Tu poți să faci asta și Tu poți să-mi dai această putere!“. Atunci voi birui. Altfel, fără iertare, fără iubire, fără răbdare, e iadul în casa noastră.

R.B.: E adevărat. Și Sfânta Scriptură, în Cântarea Cântărilor spune că gelozia e ca focul iadului.

M.S.: Da, și avem nevoie să învățăm să scăpăm de iad. Să strigăm: „Doamne, ce să fac să scap de gelozie? Sunt gelos, sunt geloasă. Ce să fac, Doamne, să scap?“. Și Dumnezeu are leac pentru toate.

R.B.: Plus că este bine să nu provoci. Sunt și persoane care, conștient sau inconștient, provoacă astfel de suspiciuni într-o relație.

M.S.: Da… e și un fel de răzbunare, că dacă soțul nu-ți dă nici o atenție zici: vezi că acela se uită frumos la mine… Sunt copilării, dar copilării care aduc atâta durere și atâta suferință! Eu sunt gelos, eu sunt geloasă. Este o gelozie sănătoasă? Am încredere în aceasta? Nu! Atunci sunt bolnav. Unde mă duc să mă fac sănătos? Păi dacă am pietre la fiere, unde mă duc? Mă duc la coafor? Nu, nu mă duc la coafor, ci la doctor. Și dacă am pietre în sufletul meu la gelozie, unde mă duc? Mă duc la doctorul de ficat? Degeaba mă duc! Trebuie să mă duc la Doctorul sufletului meu și să zic: „Doamne, vindecă-mă, Doamne, că viața mea e un iad. Îmi vine mereu s-o bat, îmi vine mereu să-o păruiesc și îmi dau seama că nu e adevărat, dar nu pot să mă opresc. Ajută-mă Tu!“.

R.B.: Și ajută și rugăciunea soției pentru soț…

M.S.: Da, să zică: „Doamne, nu-l lăsa în rătăcirea asta, Tu-i știi inima. Deschide-i ochii!“.

R.B.: De multe ori, cei căzuți nu prea se roagă, de obicei se roagă cel care e afară și…

M.S.: Cel care suferă. Ne ajută asta, să ne rugăm și să-l amenințăm, maică, și să comunicăm: uite, dacă mai faci asta, eu nu mai stau cu tine, plec.

R.B.: Și noi o să plecăm în curând, mulțumim foarte mult, Maică Siluana!