Postul nu este doar un regim alimentar sau o dietă. Acestea sunt efectele lui asupra trupului nostru, care se curăţă sau se detoxifică şi el. Ţelul postirii este acela ca, deprinzându-ne să spunem „nu” alimentelor care ne plac şi ne îndulcesc, să reuşim să ne împotrivim şi păcatelor despre care noi credem că ne aduc plăcere, dar se dovedesc aducătoare de multă durere şi suferinţă pe toate planurile vieţii. Postul transferă atenţia noastră de la cele lumeşti spre cele cereşti, pentru că, obişnuindu-ne să ne înfrânăm, nu mai acordăm o atenţie atât de mare trupului şi începem să simţim pulsul vieţii spirituale. Prin postire, priorităţile se inversează şi se aşează în ordinea firească: mai întâi viaţa duhovnicească şi apoi cea biologică. La slujba Sfântului Botez, spre final, este o frumoasă rugăciune, care spune că Dumnezeu l-a creat pe om „cu suflet cugetător şi trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului” şi nu invers. Astăzi, din păcate, pentru mulţi, sufletul este robit trupului până la ne-simţire, adică până la neputinţa de a mai simţi lucrările sufleteşti. De aceea, rostul postului este să-l readucă pe om la această armonie ontologică, distrusă prin exagerarea atenției acordatetrupului, pentru asigurarea atât de căutatului confort.

Despre felul în care postul ne ajută să ne rupem de ritmul zgomotos şi alert al vieţii noastre cotidiene şi să pătrundem în armonia unei vieţi duhovniceşti aducătoare de linişte şi pace, despre binecuvântata prezenţă sfinţitoare şi aducătoare de putere a Domnului în inima celor ce postesc, despre diferitele interpretări şi probleme ridicate de post, am stat de vorbă cu părintele arhimandrit Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iași şi exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

„Cei ce dorim viaţa veşnică vom lua cuvântul Domnului ca normă de viaţă”

Părinte arhimandrit, de ce trebuie să postim? Cât de mult ne ajută acest efort?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca spunea, redând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii" (Luca 21, 34). Îndemnul postului îl întăreşte, deci, Mântuitorul, iar cuvântul Mântuitorului pentru noi, creştinii, este reperul ultim. Cei ce dorim viaţa veşnică şi adevărul în lumea aceasta vom lua cuvântul Domnului ca normă de viaţă. Pe de o parte, postul este pentru noi o nevoinţă, ca trupul să nu copleşească sufletul, agerimea minţii, atenţia duhovnicească; iar pe de altă parte, postul este o manifestare firească, atunci când omul participă la suferinţa cuiva sau este în întristare. Când ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos au fost certaţi de farisei pentru că nu posteau, au primit acest cuvânt de la Mântuitorul: „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile” (Marcu 2, 19-20). Împăratul David, însuşi, atunci când copilul său era bolnav, postea îndelung, încercând, prin asceză, să-şi arate pocăinţa în faţa Lui Dumnezeu.

„Postul pe care îl avem în Biserică revigorează sufletul şi dă sănătate trupului"

Postul ortodox poate fi considerat drept cel mai aspru din întreaga lume creştină. Cum se explică faptul că, în Ortodoxie, spre deosebire de alte culte, nu s-a întâlnit o adaptare la vremuri, o „îmblânzire" semnificativă a efortului cerut credincioşilor din acest punct de vedere?

Nu numai referitor la post, ci în tot cadrul liturgic, Biserica Ortodoxă nu a făcut un „aggiornamento" (actualizare, aducere la zi - n.r.) la schimbarea omului, la moda timpului, ci şi-a păstrat reperele adevărate, pe care le-a moştenit ca pe un tezaur. La o întrebare asemănătoare, părintele Galeriu spunea că şi grâul, ca element de bază al hranei omului, este atât de vechi şi, totuşi, nu mai puţin valoros, rămânând esenţial pentru om. Tot cuvântul pe care l-am primit de la Sfinţii părinţi, toată tradiţia noastră este o valoare pe care nădăjduim să nu o pierdem. Slăbiciunea omului poate fi pricină de pogorământ individual (excepţie, concesie - n.r.), în anumite condiţii - de boală, de sarcină -, dar nicidecum nu poate fi generalizată, pentru că omul, indiferent de vremuri, este cel care are nevoie de împlinirea cu acrivie a tuturor acestor nevoinţe, pe care Biserica ni le descoperă a fi însăşi viaţa plină de sens pe care o căutăm. Iar Biserica nu a făcut un pogorământ în sensul acesta, pentru că nu a fost nevoie. Dacă, de pildă, într-o anumită regiune sau în anumite condiţii, poate nu ar fi altceva de mâncare decât ouă sau brânză, Biserica negreşit ar face această