Duhovnicul, găsirea și păstrarea lui

Interviu

Duhovnicul, găsirea și păstrarea lui

    • Duhovnicul, găsirea și păstrarea lui
      Părintele Nikolai Vedernikov

      Părintele Nikolai Vedernikov

Atunci când cineva se îngrijește de viața sa duhovnicească, își găsește un duhonic cu care va stabili o relație de încredere.

Părintele Nikolai Vedernikov, unul din cei mai vârstnici preoți ai Moscovei, a oferit un interviu site-ului rusesc Pravmir, vorbind despre importanța pe care o are un duhovnic în viața creștinilor. Născut în Moscova în 1928, a fost hirotonit diacon în 1958 de către patriarhul Alexei I, iar în 1961 hirotonit preot de către Arhiepiscopul, mai târziu Patriarh, Pimen. Fiind educat de mic atât în spiritul muzicii cât și al teologiei, acesta s-a făcut ușor remarcat ca un bun orator (având un stil asemănător cu cel al bunului său prieten, Mitropolitul Antonie de Suroj) dar și ca un compozitor de muzică clasică și bisericească (pe lângă numeroase cântări bisericești, acesta a compus și două simfonii).

Părinte, considerați că este necesar ca fiecare creștin să aibă un duhovnic?

Este de preferat să ne mărturisim unui singur duhovnic. Nu trebuie să mai menționăm faptul că Domnul este cel căruia ne spovedim, iar duhovnicul este doar un martor. Atunci când ne căim sincer de păcate, această Sânta Taină este valabilă indiferent dacă îl cunoaștem sau nu pe părintele căruia ne mărturisim și indiferent de cât de evlavios este acesta. Însă, este mai bine atunci când preotul își cunoaște enoriașii, când se stabilește o relație de încredere între aceștia.

Atunci când cineva se îngrijește de viața sa duhovnicească, își găsește un duhovnic cu care va stabili o relație de încredere. Acesta este un lucru foarte important. Atunci când vin la mine persoane necunoscute care vor să se spovedească, le întreb întotdeauna dacă au sau nu un duhovnic stabil. De cele mai multe ori nu au, chiar dacă s-au mai mărturisit înainte și au frecventat biserica. Mă întristez întotdeauna când aud asta. E păcat că oamenii care sunt creștini practicanți nu au făcut un efort să găsească pe cineva care să-i îndrume pe plan duhovnicesc.

Soția mea și cu mine am fost norocoși să găsim un asemenea duhovnic. Pr. Nikolai Golubtsov (1900-1963) i-a dat binecuvântarea de a avea copii, deși avea hipertensiune din copilărie, iar medicii îi recomandaseră să nu nască pentru a nu-și pune în pericol viața. Cu toate acestea, s-au născut trei fetițe, am putea spune cu binecuvântarea părintelui Nikolai.

Patriarhul are și el, precum restul episcopilor, un duhovnic. Oricine își ia în serios viața duhovnicească își caută un sprijin.

Găsirea unui duhovnic este un lucru necesar pentru toată lumea, întrucât: „nu este om care să nu păcătuiască” (2 Cronici 6, 36). Chiar dacă nu faceţi nimic rău, chiar dacă vă purtaţi onorabil în societate şi impuneţi respect, există anumite gânduri cărora nu le daţi atenţie, motiv pentru care de exemplu monahii se căiesc chiar şi pentru păcatele făcute cu gândul.

Pe parcursul unei zile, avem cu toții numeroase gânduri păcătoase. Ele vin în mod involuntar, de la cel rău, care încearcă să ne semene în suflete păcatul lăcomiei, invidiei, al judecării aproapelui sau alte sentimente negative. Eu încerc să alung aceste gânduri cu Rugăciunea inimii.

În această rugăciune scurtă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul se concentrează mărturisirea credinţei din întreaga ortodoxie şi întreaga dogmă a fost clădită pornind de la aceasta. Dacă o spunem cu atenţie, Domnul ne va sfinţi treptat întreaga lume interioară. Dar dacă ne lăsăm copleşiţi de gânduri, ele ne întunecă sufletul şi, chiar dacă nu facem rău nimănui, această lume interioară alterată se va răsfrânge asupra semenilor, asupra celor cu care relaţionăm, pe scurt asupra tuturor celor din jur. Este foarte important să ne amintim că împreună ne mântuim unul pe altul. Sfântul Serafim de Sarov spunea: Găsește-ți pacea şi cei de lângă tine se vor fi mântui cu sutele.

Putem obţine puritatea gândului şi o îndreptare a sufletului dacă urmăm sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (1 Tesaloniceni 5, 16-18). Nu avem de ce să ne descurajăm sau să deznădăjduim atunci când îl avem în noi pe Hristos. Astfel îi recomand fiecăruia să citească cel puțin un capitol din Evanghelie zilnic. Este chiar mai important să facem asta decât ascultarea unei reguli de rugăciune, întrucât Sfânta Evanghelie este o scrisoare de la Însuși Hristos, o modalitate prin care luăm contact cu El.

Unii oameni cred că lucrul cel mai important este acela de a aprinde lumânări în fața icoanelor și de a face metanii până la pământ. Dar nu asta este ideea centrală a creștinismului, ci iubirea pentru Hristos, întâlnirea noastră cu El. Domnul apreciază rugăciunile individuale: fiecare dintre noi poate găsi un minut liber (de exemplu seara, înainte de a merge la culcare) în care să îi povestească ce s-a petrecut în acea zi, care au fost greutățile la care a fost supus, sau prin care să îi ceară iertare și ajutor, iar Acesta îi va răspunde cu siguranță. Poate că nu imediat, dar o va face. Tocmai de aceea îi sfătuiesc pe oameni să citească în fiecare zi câte un capitol din Sfânta Evanghelie.

Viața spirituală înseamnă îndrumare. Iar această îndrumare este dată de părintele duhovnic. Poate să fie un om simplu, respingător, fără o educație aleasă, dar dacă eu am încredere în el, înseamnă că Dumnezeu îmi poate transmite ceva important prin intermediul lui.

Cum poate un creștin să știe că trebuie să aibă încredere în duhovnic, că acesta din urmă nu-și impune voința proprie ci pe cea a lui Dumnezeu?

Numai trăirea interioară ne poate spune dacă putem avea încredere sau nu să lăsăm pe cineva anume să ne îndrume viaţa duhovnicească. Dificil lucru, mai ales pentru cineva care se află la începutul vieţii întru credinţă, dar o altă cale nu există. Astfel de întrebări nu pot fi abordate în mod formal, nu pot generaliza lucrurile şi să dau un sfat.

Chiar și preoții nu trebuie să se grăbească să fie părinți duhovnici. Eu, de exemplu, nu mă consider demn de a fi unul. Sunt enoriași pe care îi spovedesc des, vreo 10 sau 15 care s-au obișnuit să vină la mine. Sunt gata mereu să spovedesc, să alin, să dau sfaturi, însă relația între duhovnic și enoriaș trebuie să fie una de ascultare.

Dacă un părinte acceptă să ne fie duhovnic, trebuie să credem din toată inima că sfaturile pe care le primim de la el nu sunt de natură lumească, ci de inspirație divină și că trebuie să le dăm ascultare, căci Dumnezeu este Acela care ne vorbește prin intermediul preotului. Dar este alegerea fiecăruia dacă ascultă sau nu. Celor care fac ascultare, Domnul le oferă ajutor și har. Duhovnicul nu este responsabil pentru cei care aleg să nu asculte. Ori fără ascultare, această relație care se creează între cei doi este fără sens.

Unii enoriași îmi ascultă sfatul, și se străduiesc să îl urmeze, iar asta mă încântă întotdeauna, dar nu m-am considerat niciodată a fi îndrumătorul duhovnicesc al cuiva. Nu mă simt pregătit pentru o asemenea responsabilitate.

Ascultarea este legată doar de problemele duhovnicești? Poate un părinte să dea sfaturi legate de problemele de zi cu zi, cum ar fi schimbarea locului de muncă sau destinația de vacanță?

Un părinte cu experiență care își cunoaște bine fii duhovnicești poate să fie înțelegător în privința acestui tip de probleme. De exemplu, în urma conflictelor de la serviciu unii oameni se enervează, trântesc ușa și pleacă. Însă urmările aduse de această reacție nu sunt întotdeauna cele mai bune. Când cineva se poartă urât, de regulă ajunge să regrete mai târziu. Dimpotrivă, dacă nu cade pradă emoțiilor și ascultă sfaturile cuiva, totul se întoarce la normal.

În astfel de situații îi sfătuiesc pe oameni să nu se grăbească, timpul vindecă multe răni. Multe conflicte se rezolvă cu timpul. Asta se întâmplă nu numai la locul de muncă ci și acasă, în familie. Se poate întâmpla ca soțul să calce strâmb. Soția ce ar trebui să facă? Biserica acceptă divorțul în asemenea cazuri, dar dacă ea este răbdătoare și poate ierta, familia lor ar putea fi salvată și să revină la normal. Nu spun că asta se întâmplă de fiecare dată, dar știu unele cazuri în care au reușit. Divorțul în schimb este mereu un lucru tragic.

De asemenea, ascultarea trebuie să fie prezentă în viața de familie și să fie una reciprocă. Nu putem cere cuiva să fie ascultător dacă noi înșine nu dăm dovadă de asta. Să spunem că soția vine cu o idee cu care nu suntem de acord. Nu e bine să ne contrazicem, să facem tot posibilul să iasă cum vrem noi. Trebuie să putem asculta și pe cel de lângă noi.

Ascultarea (poslushanie) provine din cuvântul „audiere” (slukh) şi începe prin abilitatea de a fi atent la ceea ce spune celălalt. Oamenilor în general nu le place să tacă. Mitropolitul Antonie de Suroj ne învăţa următoarele: „Cu toţii putem să vorbim frumos, dar cu greu ne ascultăm unul pe altul. De aceea este foarte important să fim atenţi la ce ni se spune.” Sfatul acesta se aplică şi în viaţa de familie. Soţul trebuie să îşi poată asculta soţia, şi invers, iar problemele care apar să fie rezolvate prin comunicare. Dacă de exemplu soția nu reușește să ne convingă într-o problemă, nu trebuie să ne îngrijorăm. Uneori, de dragul liniștii și al calmului e mai bine să fim de acord cu ea. Liniștea în familie e mai importantă decât propriile ambiții.

În cazul relației cu părintele duhovnic, lucrurile stau altfel, aici trebuie să facem ascultare. Preotul poate da sfaturi bune, nu de la sine, ci de la Dumnezeu, numai dacă înțelege persoana care vine la el. Și ca să îl înțeleagă trebuie să îl asculte cu atenție. Iar noi, trebuie să fim atenți la cuvintele sale pentru a înțelege ce ne sfătuiește.

Vi s-a întâmplat vreodată ca după ce ați cerut sfatul duhovnicului să credeți că nu puteți da ascultare, să vi se pară că este prea greu să urmați sfatul său?

Nu, nu îmi amintesc să mi se fi întâmplat. Dar a fost un caz în care am căzut într-un păcat din care m-am ridicat cu greu. Ca să reușesc am avut nevoie de timp și de ajutorul duhovnicului. Părinții la care mă spovedeam se rugau întotdeauna pentru mine, simțeam sprijinul lor duhovnicesc și datorită acestui fapt am reușit să mă eliberez de povara păcatului. Ce lucru mare, să te ridici din păcat!

Uneori poate fi greu să te lupți cu sinele. Dușmanul cel mai de temut al vieții duhovnicești este egoismul, mândria și neputința de a ne concentra pe aceste probleme. Mintea omului urmează multe căi. Când reușim să învingem un păcat, sufletul este măcinat de un altul. Pentru a evita asta trebuie să fim foarte atenți. Iar aici poate interveni ajutorul duhovnicului, uneori chiar prin lacrimi.

Îmi amintesc atunci când eram tânăr și mă spovedeam, duhovnicul meu plângea. Numele său era Benjamin. M-am apropiat de el cu teamă și tremurând, iar acesta ascultându-mi păcatele le-a deplâns. A plâns pentru păcatele mele. Fiecare are un drum pe care trebuie să îl urmeze, al unora e mai ușor, al altora mai greu, însă de fiecare dată trebuie pășit pe el. Nimănui nu-i place atunci când cărarea lui se îngustează. Dar „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33).

Atunci când nu înțelegem sfatul unui părinte duhovnic, putem să îi spunem deschis și să cerem lămuriri? Sau trebuie să îl luăm ca atare?

Cred că e mai bine să cerem lămuriri. Câteodată o simplă explicație este de ajuns, dar alteori ne confruntăm cu cazuri în care persoana nu este pregătită încă pentru sfatul primit.

Un preot nu trebuie niciodată să se mândrească și să creadă că este superior enoriașilor. Desigur că are mai multă experiență, așa cum un profesor are mai multe cunoștințe decât elevii săi. Dar când această experiență este manevrată cu modestie, atunci vrei nu vrei, vei asculta și vei realiza că încă nu ești destul de matur să înțelegi un anumit sfat, că nu ești gata să îl urmezi, întrucât nu ai destulă experiență și maturitate în viața duhovnicească. Când realizezi asta, va fi mai ușor să te smerești și să încerci totuși să urmezi sfatul.

Uneori nu trebuie să ne urmăm poftele inimii în totalitate. Bineînțeles că trebuie să o ascultăm, dar trebuie să ne menținem gândul treaz. Sfântul Apostol ne învață următoarele: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Puterea duhovnicească acţionează de asemenea și prin inima omului, și de aceea este nevoie să o ținem trează.

Cât de mult s-au schimbat enoriașii pe parcursul a cincizeci de ani de slujire? În mod clar sunt mai mulți oameni în biserică față de perioada comunistă, dar unii preoți spun că astăzi majoritatea oamenilor nu vin la biserică pentru probleme duhovnicești, ci mai degrabă de natură psihologică.

Oamenii vin cu tot felul de probleme. Dar în orice caz, dacă vrei să îi ajuți trebuie să le reamintești de ceea ce contează cu adevărat. Să le vorbești despre sensul vieții, despre proximitatea morții de care nu trebuie să uităm niciodată. Dacă ne amintim într-adevăr despre moarte și că trebuie să dăm socoteală în faţa Domnului, atunci vom înceta să mai comitem păcate. Dar adesea uităm asta. Suntem atât de preocupați de propriul bine pe pământ încât uităm de cel mai important lucru, cel pentru care ne aflăm de fapt aici.

În mâinile Tale Doamne Iisuse Hristoase, îţi încredinţez sufletul meu, păzește-mă, binecuvântează-mă, miluiește-mă după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale viață veșnică îmi dăruiește. Amin. Aceasta este rugăciunea pe care o spunem când mergem la culcare. În mâinile tale, Doamne Iisuse Hristoase, îţi încredinţez sufletul meu pentru că nu ştiu dacă mă voi mai trezi dimineață. Chiar dacă păstrăm asta în minte nu înseamnă că nu trebuie să ne mai bucurăm de viață. Putem să fim veseli și să socializăm cu semenii noștri, dar pe când facem asta trebuie să ținem minte că nu știm cât de mult mai avem de trăit și să îi dăm mulțumire Domnului pentru fiecare zi din viața noastră.

Îi sfătuiesc întotdeauna pe oameni să ceară Domnului dimineața să îi ajute să petreacă ziua fără să păcătuiască iar seara să îi mulțumească pentru binele primit dar și pentru greutățile cu care s-au confruntat. Oamenii fac asta de obicei.

Ați avut parte de experiențe extraordinare pe parcursul slujirii ca preot care să vă întărească și mai mult credință?

Mitropolitul Antonie de Suroj mi-a povestit despre un caz de acest fel. Un preot pe care îl spovedea obișnuia să bea și era dependent de alcool. Mitropolitul Antonie povestea că: Dar la spovedanie nu plângea cu lacrimi de om care bea, ci îşi deplângea păcatele. Bineînţeles că nu a spus numele acestuia, însă acea spovedanie l-a impresionat foarte tare deși era un duhovnic cu experiență care mai spovedise mii de oameni. Eu însă nu am avut o asemenea experiență.

Însă ați spovedit niște condamnați la moarte.

Da, dar asta a fost aproape acum 20 de ani și am uitat deja detaliile. Îmi amintesc doar că acești oameni se pocăiau sincer. Erau condamnați la executare însă în cele din urmă s-a introdus un moratoriu asupra acestei pedepse și au fost doar închiși pe viață. Unii încă îi mai trimit scrisori din Mordovia fiicei mele și îmi mai cer câte un sfat.

La început cu toții doreau libertatea, însă eu le spuneam să nu lupte pentru asta. Dacă nu vor putea rezista în lumea de afară vor comite ceva și mai grav decât înainte. Însă acolo au o viață duhovnicească liniștită și sunt vizitați de către un preot. Deși nu sunt fii mei duhovnicești, mă rog pentru ei în fiecare zi, ceea ce este foarte important. Și, atâta timp cât încă îmi mai scriu, și îmi pun întrebări înseamnă că încă mai există o preocupare duhovnicească față de mine.

Din câte înțeleg, sunteți de părere că un preot nu ar trebui să caute neapărat să devină duhovnic?

Da, așa este. Îi sfătuiesc pe toți tinerii părinți ca înainte de toate să își găsească un duhovnic. Nu vreau să pară că țin o predică, ci este doar un sfat. Cred că fără experiența ascultării, va fi greu să îi îndrumi pe alții în viața lor duhovnicească.

Nici eu nu caut să fiu părinte duhovnic dar, așa cum am mai spus deja, sunt în jur de cincisprezece oameni care obișnuiesc să vină la mine și să se spovedească. Modul în care interacționăm trece dincolo de pereții acestei biserici. De obicei în zilele de luni, atunci când se poate, vin la mine acasă. Vorbim despre Sfânta Evanghelie citită duminica, oamenii își împărtășesc problemele iar noi încercăm să le rezolvăm prin învățăturile Sfintei Evanghelii, prin Hristos, iar apoi obișnuim să bem ceai. Am observat că atunci când se întâlnesc unii cu ceilalți și își împărtășesc experiențele trăite, oamenii sunt mai fericiți. Iar eu sunt bucuros că pot în felul meu să îi ajut.

Traducere și adaptare:
Sursa: