Ce ați învățat închip deosebit în viața mănăstirească din început până astăzi?

 După ce am intrat în monahism m-am simțit foarte mic și neînsenmat, dar încurajat puternic de importanța tainei acestei dăruiri. Am simțit imensa valoare a focului nașterii din nou într-o așezare smerită a ființei mele, lucru pe care în lume nu 1-aș fi putut trăi și cunoaște, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii propri. Aici, în viața monahală, ies la iveala multele neputințe din om și așa simți nevoia să te umilești, fermentul cel mai important pentru formarea personalității duhovnicesti a călugărului. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se subțiază mintea și se smerește inima și nu știi de unde cunoști lucruri ascunse ție până atunci. Aici am învățat că omul smerit nu se vede niciodată smerit și fiecare are o măsură de umilință, care nu-i altceva decât o puternică armă de apărare dată de Dumnezeu împotriva duhurilor rele. Aici, în viața de mănăstire, am constatat că ni se descoperă la nesfârșit posibilități de viață curată, că ,,Dunmezeu vrea să-ți dăruiască mai multe bunătăți decât ceri tu”, cum spune Fericitul Augustin, și ești îndemnat spre o mare nădejde de mântuire. Aici, în mănăstire, am învățat cel mai mult a ierta, a mă ruga ziua și noaptea lui Dumnezeu și a iubi fără părtinire pe oameni. Dar cea mai mare mulțumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că mi-a dat și am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârșită a celor păcătoși. În viața de mănăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredințându-mă rugăciunilor Maicii Domnului și ale tuturor sfinților.

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 443-444)