Îmi amintesc pe când eram copil, aveam vreo patru ani pe-atunci cred, că am mers la Părintele Cleopa, la Sihăstria, împreună cu tatăl meu, preot, pentru a asculta vorbele de duh ale Părintelui Cleopa. În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

Nu am înţeles prea multe din cuvintele Părintelui. Eram prea mic şi oricum prea neatent la cuvinte. Ceea ce îmi amintesc, atunci când ne-am apropiat de părintele pentru binecuvântare, că marele sihastru, care ţinuse sub mantia sa mulţi părinţi şi ierarhi ai Bisericii noastre, cunoscător adânc al multor sute de texte de Sfinţi Părinţi pe care-i învăţase, trăitor al rugăciunii sfinte în singurătate, a insistat să-i sărute mâna tatălui meu. Am văzut atunci o smerenie imensă, adevărată, autentică, fără urmă de crispare sau de făţărnicie, ca un fior de atingere de cele cereşti, ca o mărturie vie a luminii care trăieşte în sfinţi şi adapă lumea cu bucurie.

Mai apoi s-a aplecat, cu un zâmbet sănătos, spre mine. Eu m-am pierdut în faţa sa şi am putut doar să îngaim: Măi... Moş Crăciun! Atunci moşul Cleopa, a râs copilăreşte şi a zis: „Ehei..., nu sunt Moş Crăciun, dar... sunt rudă cu el”. Mult mai târziu am realizat profunzimea cuvintelor lui: orice om care dăruieşte cuvânt duhovnicesc, din toată inima lui, e rudă cu Moş Crăciun, dăruitorul ascuns de daruri pruncilor, omul care seamănă prin iubire cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte iarăşi cum povestea despre anii petrecuţi la pustie (vreo 10 în total). Nu spunea nimic despre nevoinţa, rugăciunea neîncetată, lacrimile, despre ispitele de la cel viclean, decât povestind despre alţii. Însă ceea ce am reţinut a fost că spunea mereu despre minunata simfonie a păsărilor, dimineaţa, când se trezea pentru rugăciune, în zorii feciorelnici ai zilei, atunci când întreaga creaţie slăveşte pe Dumnezeu pentru o nouă zi. Printre zecile de păsări pe care le amintea şi pe care le imita, era şi purcelul de pădure, nu ştiu sigur ce pasăre era aia.

Părintele Cleopa e greu de petrecut în cuvinte. E măreţ, greoi şi nemişcat în fiinţa lui spirituală ca muntele Ceahlău scăldat în razele soarelui. Dar ceea ce rămâne după plecarea lui la Dumnezeu, şi mai ales din asta, este puterea rugăciunii lui, lumina din cuvinte şi din inimi, exemplul ascetic şi monahal, duhovnicia sa revărsată peste sufletele oamenilor flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu.