Asistăm de vreo două mii de ani la una dintre cele mai mari minuni ale Mântuitorului: vindecarea orbului din naştere. Adică a unui om care nu mai văzuse niciodată, care nu ştia cum e să vezi, care nu putea conceptualiza lumina. Căci niciun cuvânt de pe pământ nu poate să exprime lumina soarelui sau frumuseţea unui chip sau a unei flori. Sunt oameni care au orbit pe parcurs: aceştia se retrag într-un univers al amintirilor luminoase, adâncindu-se în izvorul minţii, în căutarea unei străfulgerări de lumină. Însă un orb din naştere este prizonier al întunericului total. Nici măcar nu ştie ce e acela întuneric, căci a trăit în el dintotdeauna şi viaţa lui a fost mereu un chin al celui silit să trăiască într-o lume compusă din lumină, fără ca să o vadă vreodată. Ochii lui erau buni doar pentru plâns, nu şi pentru vedere.

Orbitele sale goale vădeau disfuncţia firii umane rănite şi răpite de întuneric, omul zăcând în propria-i suferinţă devenită aer pe care îl respiră mereu. Cele mai simple principii fundamentale ale umanităţii îi erau străine: recunoaşterea, asemănarea, apropierea, zâmbetul, gestica, trecerea zilelor şi a nopţilor era un întuneric tern şi etern, fără deosebire, o noapte fără de sfârşit îngânându-i suferinţa.

În această beznă a firii, în care orice căutare înseamnă cădere, în care orice obstacol înseamnă lovire, vine Mântuitorul la firea umană, orbită de păcat şi de moarte. Orbul din naştere era analfabet, cerşetor, vrednic de milă, izvor de plângere şi prilej de tânguire.

Odată ce fiinţa lui se atinge de Lumina lumii, întunericul cade, ca rod al ascultării. Spălarea – ca tipologie a Botezului – devine prilej de vedere. Un nou univers se deschide celui ce murise întreaga lui viaţă. Lumina durea în orbitele sale nou născute sub mâinile de lumină ale lui Dumnezeu. Şi toată frumuseţea lumii a intrat deodată în sufletul lui, încât a devenit teolog adânc şi profesor al tainelor dumnezeieşti. Cerşetorul devine dăruitor de taine. Analfabetul pătrunde în Învăţăturile Logosului etern. Locaşul rănilor vindecă prin cuvânt. Cât de sfidător îi desfiinţează pe învăţătorii orbi ai Legii trecute! Cum râde el, cel ce a plâns toată viaţa, de cei ce bâjbâie în căutarea unui răspuns de la propria viaţă inutilă. În faţa zbaterii sterile a fariseilor, omul văzător de cele cereşti, simţind încă saliva lui Dumnezeu pe orbite, rosteşte un adevăr absolut: „şi noi ştim că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi. Şi dacă este cineva bun şi cinstitor de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cineva să fi deschis ochii unui orb”.

Dumnezeu nu este o reţetă de porunci, o structură morală, o ţintă ideatică, o sumă de valori. El nu este un afişier al sfinţeniei. El este Lucrătorul, Cel prezent, Vindecătorul, Doctorul universului, Persoana de lângă noi şi din noi, dintru adânc. El creează lumea mereu din nimicul propriei ei suficienţe, deschide mereu galaxii valorice în suflete, pătrunde lumea cu nemurire şi adânceşte adevărul necreat al harului în materia coruptibilă. Orbul din naştere a aflat că lucrarea lui Dumnezeu nu este doar o istorie a minunilor, ci o minune a istoriei lucrătoare în prezent, vie şi vibrantă în sufletele celor ce văd. Degeaba vii la Biserică, dacă nu îţi schimbi viaţa în Biserică a Celui Preaînalt. Degeaba cinsteşti pe sfinţi dacă nu devii unul dintre ei. Degeaba te minunezi, dacă nu devii minune totală a iubirii dăruitoare. E prea târziu pentru scuze ieftine. Hristos trece pe drum.

Omul cerşetor atins de sărutul lui Dumnezeu află adevărul fundamental al istoriei: veşnicia din ea. Dumnezeu este aproape, mâinile Lui ating ochii celor ce cred, gura Lui dăruieşte vindecare, chipul Lui iubit devine chipul meu într-o îmbrăţişare veşnică. Noi toţi suntem cerşetori ai împărăţiei, sărmani la porţile luminii, aşteptând atingerea mâinilor Celui ce a zidit cerul şi pământul.

În genunchi vă rog: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.