Șarpele – întrupare a vicleniei și sinuozității Satanei

Deşi Sfinţii Părinţi numesc pe diavol ispititor, părinte al păcatuluişi mijlocitorul şi pricinuitorul morţii, ei nu îi absolvă pe protopărinţii noştri de vinovăţia căderii. Dumnezeu îl prezintă pe şarpe ca întrupare a vicleniei şi a sinuozităţii satanei. Invidia pe fericirea omului l-a făcut pe demon să-l ispitească. Acesta căzuse din starea de fericire şi de tot binele şi acum nu suporta gândul că o altă fiinţă, o altă creatură a lui Dumnezeu, se poate bucura numai de fericire şi desăvârşire. El nu putea accepta binele, pentru că acesta îl tulbura chiar şi prin simpla sa prezenţă. Ispita pusă înainte de diavol cuprinde aceleaşi lucruri pe care noi, oamenii cei căzuţi, le cunoaştem din propria luptă cu păcatul.

Diavolul, care înainte de a cădea din cer fusese înger luminat, îl pizmuia pe om  pentru că acesta, păzind şi lucrând poruncile, ar fi ajuns la fericirea pe care o avusese el mai înainte şi din care căzuse. Viclenia nefârtatului va consta atunci în a-l convinge pe om să abandoneze acest statut de intimitate cu Dumnezeu, deci în a-l face să se pervertească, aşa cum a făcut el însuşi. El este cel care-l ispiteşte pe om prin gura şarpelui. Demonul nu s-a arătat el însuşi, ci le-a vorbit prin gura şarpelui, pe care oamenii îl considerau un animal înţelept.

Veţi fi ca Dumnezeu

Oamenii au fost creaţi spre a fi dumnezei şi fii ai Celui preaînalt (Ps. 81, 6). Diavolul, şerpuitor în purtări, tare în vicleşuguri şi cu ochi ademenitori, pizmuind fericirea lor, le-a spus primilor oameni: Veţi fi ca Dumnezeu (Facere 3, 5), şi în aceasta consta ispita şi strategia lui. Căci Adam avea menirea de a deveni Dumnezeu, dar prin participare la Dumnezeu Însuşi, în El şi prin El, şi nu fără El. Şarpele, care nu este altceva decât forma deghizată a diavolului, le-a propus protopărinţilor că vor deveni ca Dumnezeu, adică alţi dumnezei, într-un mod independent de Dumnezeu; să fie dumnezei fără Dumnezeu.

Intenția de îndumnezeire a fost bună, căci era ființială, nu însă și procedura

Omul, ca şi chip al lui Dumnezeu era destinat să se îndumnezeiască, prin comuniunea cu El şi până la comuniunea desăvârşită cu El. Intenţia este bună, căci era înscrisă în însăşi natura omului aceasta (tendinţa către îndumnezeire), dar procedura prin care Adam încearcă să se îndumnezeiască este fără Dumnezeu şi împotriva Lui. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că greşeala pe care o face omul în Eden, nu este aceea că doreşte să devină Dumnezeu, pentru că în realitate aceasta era destinaţia lui. Eroarea o reprezintă faptul că doreşte să ajungă ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul fără Dumnezeu şi în afara Lui (Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Ed. Deisis, p. 87). Iar hrana necesară creşterii omului în comuniunea cu Dumnezeu, Pomul Vieţii este Dumnezeu Însuşi, care era şi atunci, pâinea care se coboară din cer (Ibidem).

Primul om alege pomul, şi nu pe Creatorul său. Preferă darul în locul ascultării de Dăruitor, făcând, într-un fel, abstracţie de Acesta. Vrea să fie el măsura tuturor lucrurilor, nemulţumindu-se în postura de slujitor ales al lui Dumnezeu şi rege al creaţiei. Fără Dumnezeu, Adam nu poate deveni dumnezeu – adică ceea ce afirmă ispititorul (Facere 3, 4-5), dar el va cunoaşte binele şi răul, ceea ce înseamnă că, până la un punct, ispititorul a avut oarecum dreptate. Dar omul nu poate avea viaţă în sine, aşa cum are Dumnezeu. Consimţind să devină dumnezeu independent de Dumnezeu, Adam arată că vrea să se lipsească de Dumnezeu, să ducă o viaţă fără El, să-I ia locul. Ce înseamnă aceasta dacă nu negarea, respingerea lui Dumnezeu? Adam fusese creat să conlucreze prin voinţa sa proprie la îndumnezeirea sa. El însă se îndepărtează de Dumnezeu prin neascultare şi se lipseşte de har. (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, p. 5). Omul a luat din fiinţa sa schimbăcioasă criteriu suprem de judecată. Prin porunca lui Dumnezeu se puseseră în primul rând nişte graniţe şi nişte măsuri în om. Călcând porunca, aceste graniţe şi măsuri lăuntrice au fost nesocotite. O graniţă s-a călcat prin excesul de simţualitate, alta prin mândrie; şi amândouă prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu şi o rupere lăuntrică a omului (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, în rev. Ortodoxia, An IX, 1957, nr. 1, p. 13), acesta din urmă ratând prin aceasta destinaţia lui naturală de îndumnezeire.

Ispitirea propriu-zisă

Sf. Grigorie Palama, în lucrarea Tomul Aghioritic, ne învață că diavolul, mijlocitorul şi pricinuitorul morţii,şerpuitor în purtări şi tare în vicleşuguri, s-a îmbrăcat în