Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu, Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât și-a pus și mâinile pe dânsul; dar, neaflând băț cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste față și peste cap și tot negru și umflat l-a făcut. Deci, foarte tare fiind bătut Libertin, ducân­du-se pe patul său, se liniștea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineață, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.

Deși egumenul cunoștea că pentru covârșirea bunătăților lui, Libertin se cinstea și se iubea de toți, a socotit că pentru oca­ra ce i se adusese asupră-i, acum va voi să se despartă de mănăstire; pentru aceasta l-a și întrebat unde voiește să se ducă. Și, răs­punzând, el a zis: „Este un lucru al mănăs­tirii, părinte, pe care nu-l pot lăsa, că ieri am hotărât cum că astăzi mă voi afla acolo [la lucru]”. Atunci, înțelegând egumenul aspri­mea viețuirii sale, smerita cugetare și blân­dețea lui Libertin, a suspinat dintru adâncul inimii și, sculându-se din pat, a apucat pi­cioarele lui Libertin și așa s-a mărturisit pe sineși greșit că unui bărbat mare ca acesta a cutezat a-i aduce o așa de prea crudă chi­nuire; dar împotrivă și Libertin pe pământ așternându-se și la picioarele aceluia tăvălindu-se, zicea că ceea ce se făcuse nu era din greșeala [vina] aceluia, ci a lui, socotind că pătimirile sale erau vrednice de greșeala sa. Iar dintru aceasta egumenul s-a întors către prea mare blândețe, și așa smerita cugetare a ucenicului se făcu părintelui povățuitoare către fapta bună.

După ce a fost slobozit, s-a dus la lu­crul cel rânduit, iar mulți din cunoscuții lui, bărbați de neam bun și cinstiți, văzându-l pe dânsul așa aflându-se – cu fața neagră și umflată –, îl întrebau de unde i s-a întâm­plat lui aceasta. Către care el răspundea: „Ieri, spre seară, din pricina păcatelor mele, poticnindu-mă de un scaun, am păti­mit aceasta”. Și, așa, dreptul acesta nici mâ­nia părintelui nu o a vădit, nici sub păcatul minciunii nu a căzut. (Sfântul Grigorie Dialogul)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 173)