Într-un articol precedent, deranjat oarecum de necontenitele acuze aruncate pe forumuri asupra clericilor, dar și a tuturor acelora care, într-un fel sau altul, slujesc Biserica lui Hristos, cum că aceștia ar trăi într-o lume a ignoranței, departe de trăirile intense ale lumii, departe de senzațiile firești persoanei umane, departe de zbuciumele rațiunii, etc., cum că în instituțiile de învățământ teologic se cresc roboți setați pe reproducerea de citate și pe unicul scop de a putea ajunge în viitor preoți cu parohii cât mai bogate, am pus pe foaie una dintre fireștile trăiri ale unui adolescent ce a trecut printr-o astfel de școală, o criză spirituală, de credință, urmată, din fericire, de o „reînviere” a nădejdii și de o „iluminare”a rațiunii. De data asta însă voi căuta să fiu cât mai obiectiv și să vorbesc despre un subiect oarecum sensibil: sunt seminariștii adolescenți obișnuiți sau deja persoane cu vocație și statut diferit?

Cândva, în copilărie, am văzut un film (nu mai țin minte exact cum se numea, ci doar că Woopy Goldberg juca rolul unei dirijoare excentrice) în care, la un concurs, a apărut ‒ în totală contradicție cu originalitatea afișată de celelalte grupuri ‒ un cor de seminariști (era catolic, dar nu e, cred, relevant). Militărește, câteva zeci de tineri sobri, îmbrăcați perfect și simetric, au intrat pe scena respectivă ca niște clone fără sentiment, interpretând perfect un „Aliluia” de Händel și ieșind apoi, cu aceeași lipsă de trăire umană, din decor colorat al bucuriei cântecului. Mărturisesc faptul că, deși manifestam oarecum o simpatie față de stilul milităresc, demn, al soldaților, apariția acesta rece a respectivului cor mi-a creat o stare de disconfort.

Astfel se simt, probabil, și oamenii societății noastre, nefamiliarizați prea mult cu biserica, atunci când, în diverse ocazii, întâlnesc un elev seminarist sau, de ce nu, un student la teologie. Dincolo de respectul ‒ datorat, în mare parte, superstiției ‒ pe care o haină de elev sau student de acest fel îl poate impune, prezența însăși a unui tânăr ce urmează o astfel de școală sâcâie într-o anumită măsură, deranjează, mai ales pentru că presupune, în opinia majorității laicilor, un anumit gen de abordare a dialogului.

Din discuțiile cu foștii mei colegi, nu cred să existe vreunul care să nu fi simțit cândva un astfel de stigmat. E pretutindeni. Și e frustrant să vezi că lumea nu se așteaptă de la tine să gândești, să simți, să trăiești, ci au o certitudine unanimă: tu poți să vorbești doar în șabloane, etichetate cu-n limbaj cât mai arhaic cu putință și fără niciun fel de originalitate. De unde, oare, o astfel de percepție? Și cine-o întreține? Căci nu-i nimic mai fals decât să crezi că un copil poate să-și reprime sclipirea ochilor, bătăile cele repezi ale inimii, izvorul cel năvalnic al întrebărilor.

Seminaristul e un copil (cuminte sau dus ‒ dintr-o altă falsă percepție a școlii teologice ‒ la cumințit, credincios sau nu, liniștit sau, din contră, năvalnic) care se cere a fi îndrumat pe calea slujirii lui Dumnezeu. E un suflet ce urmează, de abia, a fi modelat. Oricât am fi de optimiști, un băiat la vârsta de 14 sau 15 ani nu e încă destul de matur pentru a hotărî ce va face în viață (cel puțin nu în zilele noastre, când maturizarea individului are loc mult mai târziu decât în epocile trecute). De aceea, a-i pune pe umeri de la început o responsabilitate care nu-i este proprie poate fi o greșeală care îl va marca. Perioada adolescenței, pentru aproape oricine, este una critică, una a derutei, poate cea mai dificilă din întregul curs al vieții. E un timp în care, fără căderi și ridicări succesive ale spiritului, caracterul nu se modelează, personalitatea nu se definește, iar maturizarea întârzie. De aici apare, de fapt, problema. Pentru cei care consideră drept pueril un astfel de aspect, cum e acela al dezechilibratei responsabilități ce i se atribuie elevului de seminar în raport cu vârsta, se cuvine a li se aminti un adevăr: aproape fiecare copil ce studiază într-o școală de teologie dezvoltă cu timpul o serie de complexe neobișnuite pentru un adolescent „din lume”, o „inferioritate” închipuită față de cei care pot să-și manifeste liber sentimentele, care pot vorbi liber, care nu se simt încorsetați de gulerul clerical al unei haine de uniformă.

Cu cât materiile pe care le studiază devin din ce în ce mai specializate, cu cât mai multă importanță li se dă acestora, în detrimentul celor obișnuite, cu cât anii de seminar se apropie de sfârșit, cu atât aceste responsabilități devin tot mai presante. Sunt văzuți de către toți ca „viitori preoți”. Unii chiar li se adresează cu apelativul „părinte”. Li se reproșează de fiecare dată când încearcă să glumească faptul că uniforma de „viitor preot” presupune un comportament mai sobru, în dialogurile „laice” sunt priviți cu suspiciune, ș.a.m.d. Ce efect credeți că pot avea toate acestea asupra unui copil ce caută cu disperare să socializeze, să își demonstreze „normalitatea”? Nu trebuie să fim neapărat fini psihologi ca să ne dăm seama.

Există, desigur, și excepții. Există și copii care Îl văd doar pe Dumnezeu înaintea lor și-i urmează calea întru totul, fără să privească spre lume cu nesaț, fără să simtă nevoia unui contact social. Dar acestea țin doar de tăria fiecăruia, de educație, de experiențe anterioare și, într-o oarecare măsură, de vocația monahală. Și sunt prea rare aceste cazuri.

Pe de altă parte, ceilalți trăiesc mici sau mari drame, căci calapodul impus de societate sau de școala în care învață e prea mare pentru firava lor personalitate, forțată să-și întindă marginile mult peste posibilități. Și atunci, ca în atelierele de confecționare a încălțămintei, pantoful iese strâmb și-l va incomoda pe cel care-l va folosi. Același lucru se întâmplă și în lumea noastră. Un slujitor al lui Hristos sau un simplu creștin ieșit de pe băncile unei școli de teologie, care va trăi astfel de complexe, va incomoda (în sens strict peiorativ) o societate care-l vrea viu.

Lucrul acesta se cuvine a fi înțeles de cei ce modelează caracterele unor astfel de tineri, precum și de către ceilalți creștini: elevii de seminar nu sunt neapărat „viitori preoți”, ci doar copii care-l caută pe Dumnezeu, adolescenți în formare, a căror călătorie de inițiere presupune și căderi, și derute, și îndoieli. La urma urmei, și Făt-Frumos, în lupta sa cu zmeul, mai lua câte-o trântă, mai obosea, mai înseta. Pentru acești copii, picătura de apă vie le-o putem da noi, prin acceptarea lor ca simpli adolescenți, ca oameni care caută să înțeleagă, să afle, și nu care deja au aflat totul. Veți găsi apoi la ei o dorință de viață și de cunoaștere care vă va surprinde întru totul, care va aduce societății, fără îndoială, îndoit câștig duhovnicesc și-o gură de aer proaspăt, viu, lucrător, atât de necesar lumii noastre de azi.

La urma urmei, de la ei ne așteptăm să primim Cuvântul vieții…