Tentativele de transplant de piele sunt însă mult mai vechi, datând încă din secolul al VI-lea î.Hr. Au ajuns până la noi mărturii despre chirurgul indian Susruta, care reconstituia nasul, buzele şi lobul urechii. În vremea aceea, adulterul era pedepsit prin tăierea nasului, aşa că acest chirurg nu ducea lipsă de pacienţi. Anestezicul folosit pentru astfel de operaţii era vinul în exces.

Mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, italianul Gaspare Tagliacozzi se ocupa, de asemenea, de reconstrucţia nasului (rinoplastie). Tot în acest context, aş aminti că şi la noi, în Moldova, pentru trădare, spătarului Nicolae Milescu i s-a tăiat nasul, apelând şi el apoi la medicii timpului pentru reconstrucţie (parţial reuşită). Încercările de transplant de piele de la animal (oaie) la om au eşuat.

În 1823, doctorul Christian Bünger a reuşit primul transplant de piele autonom, folosind piele de pe coapsa unui pacient, pentru a-i reconstrui nasul (până atunci pentru reconstrucţie se foloseau numai fragmente de piele care rămâneau ataşate de locul de unde erau desprinse până când transplantul reuşea).

Doctorul elveţian Jacques Reverdin a descoperit că transplantul reuşeşte mai bine, dacă se foloseşte un strat mai subţire de piele, decât pielea pe toată grosimea ei. El a fost primul chirurg căruia i-a reuşit transplantarea de piele de la altă persoană, pentru tratamentul ulcerelor pielii şi arsurilor.

În 1881, s-a folosit pentru prima oară, pentru transplant, piele provenind de la o persoană decedată (era vorba de un bărbat lovit de trăsnet).

Odată cu apariţia anesteziei şi antisepsiei, chirurgia reconstructivă s-a dezvoltat, devenind extrem de utilizată şi ca urmare a numărului imens de răniţi din Primul Război Mondial. Istoria a păstrat numele celebrului chirurg Harold Gillies, care, împreună cu echipa sa, a încercat (reuşind adeseori) să refacă mii de feţe distruse de gloanţe şi obuze. Există mărturii scrise care arată că medicul menţionat petrecea ore întregi proiectând fiecare reconstrucţie cu ajutorul desenelor sau chiar al modelelor de ceară. Ulterior,  realiza un model de ghips pentru noua faţă a pacientului.

De cealaltă parte a frontului, chirurgul Jacques Joseph efectua operaţii similare pe soldaţii germani desfiguraţi. Interesant este că acest chirurg este considerat primul chirurg plastician din Europa, deoarece a dezvoltat chirurgia cosmetică, gândită  nu numai pentru necesităţi fizice, ci şi  pentru avantajul estetic şi psihologic.

Chirurgia estetică s-a dezvoltat prin imaginarea unor tehnici din ce în ce mai sofisticate şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial. Aşa au apărut specialişti în chirurgie plastică şi spitale cu această dedicaţie. A ajuns celebru în lumea medicală chirurgul Archibald McIndoe, care şi-a petrecut ani de zile reconstruind feţele şi mâinile aviatorilor care au suferit arsuri, ca urmare a bătăliilor pentru apărarea Marii Britanii.

Mai aproape de noi, după cum putem vedea şi pe micile ecrane, chirurgii plasticieni se remarcă şi prin corectarea unor defecte (exces de grăsime, îndepărtarea ridurilor, îndreptarea nasului, exagerarea sau diminuarea unor rotunjimi), contribuind astfel la înfrumuseţarea „artificială“ a corpului omenesc.