Duminica vameşului Zaheu (colectorul de taxe pentru stăpânirea romană, urât şi dispreţuit de conaţionalii săi), ne dezvăluie una dintre cele mai mari minuni pe care Domnul Iisus Hristos le-a făcut pe pământ. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a învăţat că sufletul omului este cel mai preţios lucru, că un suflet de om face mai mult decât toate bunurile lumii, decât universul întreg. De aceea a mântui un suflet este şi cea mai mare lucrare şi cea mai mare minune, totodată. Cel mai adesea vindecările, exorcizările sau învieri ale morţilor au fost evenimentele care au precedat convertirea celor ce au devenit ucenici ai lui Hristos. Chiar şi apostolii au crezut în El văzându-i puterea dumnezeiască, manifestată atât în faptă, cât şi în cuvânt. Mântuitorul a întors însă inima acestui mai-mare al vameşilor, împătimit după bogăţie, fără a-şi manifesta puterea dumnezeiască în chip minunat. Doar gestul Său de a cere găzduire de la Zaheu şi prezenţa Sa ca atare au fost suficiente pentru ca acest vameş să se lepede de legăturile păcătoase pe care le avea cu bunurile acestei lumi şi să-şi dorească Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât bogăţia şi puterea. Desigur, toate acestea s-au petrecut pentru că Zaheu căuta sincer să vadă cine este Iisus.

***

            "Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă." (Luca 19, 1-4)

            Fără îndoială că Zaheu aflase de Iisus mai dinainte, inclusiv de la cei din breasla lui (vameşul Levi, spre exemplu, a devenit apostol, cu numele Matei, fiind autorul primei Evanghelii din Noul Testament). Multele minuni pe care Mântuitorul le făcuse îi aduseseră şi o foarte mare popularitate. Şi cei care credeau că el este Hristosul (adică Unsul lui Dumnezeu) şi cei care nu credeau, şi cei care Îl lăudau pentru faptele şi pentru cuvintele Sale şi cei care Îl ponegreau şi Îl urau pentru puterea sa taumaturgică, şi unii şi alţii, deci, cunoşteau numele lui Iisus. Curios fiind să vadă pe Cel care avea atâta putere în cuvânt şi în faptă, Zaheu s-a urcat în sicomor. Spera nu numai să-L vadă pe Iisus, dar şi să rămână neobservat de oameni, pentru a nu se face de ruşine că el, mai-mare al vameşilor, om cu greutate şi stare materială înfloritoare, s-a suit ca un copil într-un copac doar pentru a vedea un profet.

***

            "Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se." (Luca 19, 5-6)

            Iată că n-a rămas neobservat gestul lui Zaheu. Acest moment este crucial pentru destinul ulterior al mai-marelui vameşilor. Toată lumea de faţă îşi va fi ridicat privirile către el, cel neobservat până atunci de mulţimea preocupată să se apropie de Iisus. Pentru o clipită, poate se va fi simţit umilit aşa cum era, cocoţat în copac, ca un copil zburdalnic. Putea să se coboare repede şi să fugă spre casă sperând că cei din jur vor uita postura jenantă în care se afla şi că nu-şi va pierde autoritatea în faţa supuşilor, în faţa celorlalţi vameşi, şi nici trecerea de care se bucura în faţa stăpânirii romane. Dar Mântuitorul nu i-a dat deloc timp de cugetat: "coboară-te degrabă". Iar Zaheu a ales, instantaneu, să-L primească, ceea ce denotă faptul că, în adâncul sufletului său, tânjea după întâlnirea cu Dumnezeu.

***

            "Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit." (Luca 19, 8)

            De ce spune Zaheu "dacă am nedreptățit cu ceva"? Nu știe sigur că a greșit, de ce mai adaugă şi un dubitativ "dacă"? Şi apoi mai spune şi că "întoarce împătrit". Dar cum ar fi putut să dea de patru ori mai mult decât ceea ce furase? Averea lui nu era constituită doar din ceea ce furase? De unde putea da atâta înapoi, în condiţiile în care jumătate din avere a dat-o săracilor? Matematic, nu prea iese socoteala... Sunt nedumeriri îndreptăţite la care voi încerca să răspund.

             În primul rând averea lui nu era exclusiv din banii luați în mod abuziv. Funcția pe care o avea era foarte bine plătită și, ca atare, bună parte din avere era adunată în mod legal. Faptul că alege să dea împătrit este un "canon" mai mare decât prevedea legea Vechiului Testament. Când cineva recunoștea că a furat ceva, era dator să dea înapoi doar ceea ce furase plus o cincime. Doar cei care nu recunoșteau acest lucru și erau dovediți, trebuiau să dea înapoi de patru ori mai mult. E ceea ce își asumă Zaheu, ale cărui cuvinte nu sunt o negare sau o punere la îndoială - că "dacă" e adevărat (ca și cum ar putea și să fie fals), ci sunt o exprimare sintetică a expresiei: "Dacă eu am fost atât de nemernic încât am fost în stare să împovărez cu taxe ilegale, furându-i pe unii, atunci îmi iau cel mai aspru canon prevăzut de Lege și dau înapoi de patru ori mai mult". De multe ori găsim în Sfintele Scripturi astfel de expresii sintetice și eliptice, cum ar fi: "dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu" (Coloseni 3, 1) - aici nu înseamnă că ei nu au înviat, ci arată cum să se comporte așa fiind, adică înviați duhovnicește. Sau: "Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?" (I Corinteni 7,16) - iarăși, acest "dacă" nu pune la îndoială, nu acesta e sensul, ci sensul corect este: "astfel îți vei putea mântui bărbatul".

***

            Zaheu nu s-a ruşinat de gestul său, n-a tăgăduit că s-a suit acolo pentru a-L vedea pe Iisus, ci s-a smerit pe sine şi, mai mult, s-a bucurat pentru cinstea ce i se făcea. Curiozitatea lui Zaheu este opusul curiozităţii Evei şi a celei a lui Adam, care au căutat să guste din pomul ce le fusese oprit spre a mânca. Curiozitatea lui Zaheu este bună, mântuitoare, pentru că a căutat să privească Persoana. Curiozitatea protopărinţilor s-a dovedit a fi mortală pentru că ei au căutat către un obiect (fruct) al dorinţei.

***

            În viaţă experimentăm mult, din curiozitate. Şi cel mai adesea ne alegem cu un gust amar, cu un gol în suflet. Chiar şi când suntem curioşi să aflăm cât mai multe, dintr-un domeniu sau altul, ajungem la concluzia că toată ştiinţa noastră nu valorează, în faţa morţii, nici cât o ceapă degerată. Ba chiar şi când avem curiozitatea de a interacţiona cu anumite persoane, riscăm a sfârşi în traumatizante dezamăgiri. Singura curiozitate care nu poate sfârşi prost este aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu Omul, pe Iisus Hristos. Oricine "caută să vadă cine este Iisus" şi este onest, deschis, gata să lupte cu orice piedică şi de a se umili chiar, numai să ajungă în punctul din care să-L zărească (în sicomor), nu are cum să-L rateze. "Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu" (Psalmi 52, 3). Dumnezeu se ascunde de noi spre a ne învăţa să căutăm şi pentru a gusta din bucuria întâlnirii cu El. Aşa cum un părinte se ascunde de copilul său spre a-l învăţa să se orienteze şi pentru bucuria îmbrăţişării de după regăsire...

            Precum mulţimea din Ierihon, grijile lumeşti, poftele noastre trupeşti, diavolii înşişi ne stau împotrivă, "ascunzându-ni-L" pe Dumnezeu. Când Îl vom vedea, vom constata că El a fost la vedere tot timpul şi că, de fapt, noi am stat ascunşi, pitiţi precum Adam şi Eva, după cădere, în grădina raiului. Că am făcut din simţuri şi din raţiune veritabile frunze de smochin cu care ne-am acoperit goliciunea, cu care tot vrem să umplem golul (adică fiinţa noastră ruptă de Dumnezeu) ce nu se poate însă plini în felul acesta. Vom pricepe că noi L-am tot căutat, dar El ne-a găsit. Că toate curiozităţile noastre de tot soiul nu erau decât umbra mântuitoarei curiozităţi, aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. La urma urmei, sfinţii sunt cei mai curioşi oameni, cei mai neastâmpăraţi, ca nişte copii care nu-şi află locul până nu-L află pe Domnul. Iar curiozitatea lor nici în Împărăţie nu se epuizează, căci se tot adâncesc în cunoaşterea Lui. Se poate vorbi despre bucuria cea din veşnicie ca despre un nesfârşit joc de-a v-aţi ascunselea, succesiune de ascunderi şi de negrăite (re)găsiri?