"Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretist-umanist

Puncte de vedere

"Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretist-umanist

    • "Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretist-umanist
      "Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretist-umanist

      "Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretist-umanist

Expresia "zăhărelul Învierii" nu a apărut chiar de nicăieri. Ea este şi o marcă a epocii noastre, în care omul este învăţat să amestece toate buruienile numite a fi "de leac", culese de prin varii spaţii culturale şi religioase, spre a prepara un universal ceai sincretist-umanist. Creştinilor li se oferă, cu insistenţă, acest ceai, urmând a li se lăsa, eventual, dreptul de a-l îndulci cu "zăhărelul Învierii".

Învierea Domnului, Care "cu moartea pe moarte a călcat", a deranjat dintotdeauna şi a stârnit furia nu doar a adversarilor creştinilor, ci mai ales a celor care nu concep o existenţă şi după această viaţă, a celor care ar prefera ca totul să se rezume la ceea ce se întâmplă pe acest pământ. Ce ar fi însă viaţa noastră fără Înviere? Ce sens ar avea toate? Toate în jurul nostru se nasc şi pier. Nici noi nu suntem scutiţi de a gusta moartea. Iar dacă nu am avea nădejdea Învierii, cu ce am mai rămâne? Încât interogaţii precum cele ale jurnalistului C.T. Popescu, din editorialul său, "Zăhărelul Învierii", ar trebui înţelese, la o primă lectură, ca simple întrebări retorice. Le redau întocmai, aşa cum au fost postate pe gandul.info:

"Stimaţi credincioşi în Iisus, presupunând că tot ce scrie în Noul Testament este adevărat, de ce e nevoie de Învierea Lui ca să credeţi în El? Dacă suferind tot ce-a suferit şi spunând oamenilor tot ce-a spus, Iisus n-ar fi dispărut din cavou, rămânând să putrezească acolo ca un om, adevărul vieţii şi învăţăturilor Lui era altul? E mai puternică Moartea decât Cuvântul? Oare, dacă nu Îl iubiţi pe Iisus decât cu condiţia să fie nemuritor, nu vă comportaţi cu toţii ca nişte Toma Necredincioşi? Fără perspectiva Raiului nu puteţi fi buni şi cinstiţi? Nu vă puteţi iubi aproapele? Aveţi nevoie de zăhărelul Învierii ca să fiţi creştini?"

O primă replică la acest articol a avut, pe blogul său, Părintele Eugen Tănăsescu (textul îl puteţi găsi şi pe doxologia.ro). Eu aş remarca, mai întâi, la editorialul publicat de Gândul, o oarecare contradicţie, la nivel formal. Pe de o parte politeţe şi ortografie reverenţioasă, chiar evlavioasă (majuscule la Înviere şi la pronumele care desemnează persoana Mântuitorului), pe de altă parte, detaşare fără echivoc de credinţa creştină şi de creştini. Genul acesta de atitudine contradictorie poate că denotă drama celui care ar vrea să creadă, dar nu poate, specifică multor intelectuali formaţi în anii comunismului.

Toma - credincios până la moarte, îndoielnic întru Înviere

Pe fond, întrebările domnului Popescu vizează cel puţin două aspecte esenţiale ale învăţăturii creştine: viaţa veşnică şi săvârşirea binelui. Întruparea, răstignirea, Învierea Domnului au avut drept consecinţă scoaterea omului de sub robia morţii. În primul rând, a morţii spirituale. Cel care se botează şi se uneşte, prin Sfintele Taine, cu Hristos Domnul, cunoaşte o a doua naştere (cea "din apă şi din Duh"). Sufletul său deja gustă viaţa veşnică, încă de pe acest pământ, chiar dacă trupul său încă (va) mai cunoaşte moartea. Dar moartea acestui trup nu este decât o separare temporară de suflet, la Învierea cea de obşte sufletul urmând a se uni din nou cu trupul său, dar nu tot cu acesta, ci cu unul transfigurat, înnoit, care nu va mai fi atins nici de boală, nici de moarte. Pentru ca toate acestea să se petreacă, nu este suficient a cunoaşte cuvântul Domnului aşa cum se regăseşte în Scripturi. Chiar şi dacă aprofundezi acele cuvinte şi devii expert în învăţătura creştină, dacă nu împlineşti cele pe care El le-a poruncit, dacă nu te uneşti la modul real cu Persoana Sa, în Biserica Sa, atunci nu poţi avea decât sterile satisfacţii metafizice, fragile repere de ordin etic sau efemere mângâieri de ordin psihologic. Vorba - răstălmăcită - a unui concurs TV: Ştii şi la ce-ţi foloseşte că ştii?

A fi creştin înseamă a fi ucenic şi prieten al Mântuitorului Hristos, înseamnă a-ţi trăi viaţa nedespărţită nici o fracţiune de secundă de Viaţa Lui. Creştinismul nu e o sumă de convenţii cu efecte în plan personal sau social, nu e ideologia unui "partid" care-şi propune să câştige lumea aceasta. În acest sens, Învierea nu este o dovadă adusă unor "Toma necredincioşi" de către Hristos Domnul, ci este un firesc al traseului pe care l-a parcurs Fiul lui Dumnezeu, Cel Care n-a putut fi biruit de moarte, El fiind Însuşi Izvorul vieţii. Da, prin Înviere noi suntem pe deplin încredinţaţi asupra dumnezeirii Celui pe care ucenicii Săi L-au văzut murind ca un om, în chinurile răstignirii. Învăţăturile Sale din Evanghelii sunt doar o pregătire pentru ca ucenicii Săi să poată primi această mare taină a Învierii. Cei care vor a despărţi aceste cuvinte ale Domnului de Învierea Lui şi care ar vrea ca Evangheliile să se oprească la momentul morţii Sale pe cruce, nu vor, în fapt, decât a reduce Persoana lui Iisus Hristos la umanitatea Sa, negându-I dumnezeirea. Abia aceştia se pot asemăna cu Toma, cel care, în preajma momentului răstignirii Sale, îi îndemna pe ceilalţi ucenici: "Să mergem şi noi şi să murim cu El" (Ioan 11, 16). Când însă acelaşi Toma a aflat, de la ceilalţi apostoli, că a înviat Domnul, a refuzat să creadă până nu s-a încredinţat personal de acest lucru. Iată problema lui Toma: a crezut, fără să ezite, în putinţa de a muri, dar i-a venit greu să creadă în posibilitatea Învierii. Aşadar nu creştinii care cred în Înviere sunt "Toma necredincioşi", ci tocmai cei care preferă să rămână fideli lui Hristos doar până la moartea Sa pe cruce, nu şi mai departe, în Înviere...

Foarte actuală este, spuneam, şi problema săvârşirii binelui. Chiar şi între oameni care se declară credincioşi, constat, nu fără uimire, că există convingerea că binele îl poţi săvârşi oricum, indiferent de relaţia pe care o ai cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel are aici un cuvânt lămuritor: "a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7, 19). Aşadar, Hristos Domnul este reperul meu atunci când vreau să fac un bine, căci doar Dumnezeu este bun (v. Matei 19, 17). Dar asta nu înseamnă a urma poruncilor evanghelice după cum mă duce pe mine mintea (căci s-au făcut şi crime pe care unii le-au argumentat cu versete din Noul Testament), ci a căuta o încredinţare în săvârşirea binelui în intimitatea relaţiei mele cu Dumnezeu, punându-mă sub ascultare şi îndrumare duhovnicească. Altminteri, ajungem la situaţii în care noi săvârşim un "bine" care este sau se poate dovedi a fi, ulterior, un rău (să nu ajungem, generic vorbind, în postura celui care se străduieşte să ajute o bătrânică să treacă strada, deşi aceasta nu-şi doreşte acest lucru...).

***

Expresia "zăhărelul Învierii" nu a apărut chiar de nicăieri. Ea este şi o marcă a epocii noastre, în care omul este învăţat să amestece toate buruienile numite a fi "de leac", culese de prin varii spaţii culturale şi religioase, spre a prepara un universal ceai sincretist-umanist. Creştinilor li se oferă, cu insistenţă, acest ceai, urmând a li se lăsa, eventual, dreptul de a-l îndulci cu "zăhărelul Învierii". Cât despre textul marca CTP, cred că nu poate primi, în ultimă instanţă, nici un răspuns adecvat. Dar poate trezi, la rându-i, o serie de întrebări ce pot fi adresate autorului:

Stimate domnule C.T. Popescu, presupunând că toate cărţile care au avut un impact asupra domniei voastre şi toate sursele de informaţie din care v-aţi hrănit, de-a lungul vieţii, ar conţine doar adevăruri universale, pe care vi le-aţi şi împropriat, aţi mai avea nevoie de confirmări ale celor în care credeţi? N-ar fi de ajuns că v-au sedus/ convins la nivel teoretic? Spre exemplu, nu e suficient să citiţi despre cinematografie, despre principiile estetice care stau la baza unor realizări de excepţie în domeniu, mai e nevoie să şi vizionaţi filme? Sau nu e suficient să citiţi cronici/ lucrări despre jocul de tenis, eventual să priviţi un meci? Ce nevoie aveţi să mai şi practicaţi acest sport spre a-l înţelege?

Dacă atunci când vă formaţi o opinie asupra unui subiect sunteţi şi convins că este cea corectă, de ce o mai exprimaţi şi public? Nu aveţi suficientă încredere în ceea ce  credeţi şi căutaţi, cumva, confirmare la cei din jur? Speraţi a-i influenţa sau edifica şi pe cei din jur asupra chestiunii respective? Nu cumva asta denotă fie îndoială asupra propriilor convingeri, fie asupra capacităţii oamenilor de a descoperi adevărul fără îndrumarea dumneavoastră?

Când analizaţi un politician sau orice persoană publică, ţineţi cont doar de ceea ce declară public acesta sau luaţi în calcul şi faptele sale, modul cum îşi trăieşte viaţa? E nevoie sau nu să ne raportăm la oameni nu doar după ceea ce învaţă pe alţii, ci şi după ceea ce realizează aceştia în mod concret, din cele pe care le propovăduiesc?

În final: dumneavoastră vă străduiţi să lucraţi binele? Ce criteriu aveţi în a stabili ce e bun şi ce este rău? Cum stabilim dacă o decizie publică este bună sau rea pentru oameni? Supunem la vot acest lucru? Aşteptăm ca istoria să o (in)valideze, judecând prin prisma consecinţelor pe care le-a avut respectiva decizie? Dacă nu avem criterii absolute după care să ne ghidăm, înseamnă că tot binele săvârşit este unul relativ?

(Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)