Inteligența artificială a atins un nou prag. Recent, un computer a reușit să se comporte în așa fel încât să pară uman. Evident, pasionații domeniului nu vor întârzia să viseze, mai puternic decât până acum, la ziua în care mașinile vor fi oameni de-a binelea.

Știrea este clară: un program de calculator capabil să dialogheze cu subiecți umani (chatterbot), prezentat sub numele de Eugene Goostman, a reușit să depășească pragul testului Turning, convingând 33% dintre arbitrii că au de-a face cu un copil de 13 ani. Astfel, inteligența artificială (AI) reușește să aducă în discuție un vis vechi al omenirii: roboți care să se comporte uman.

Personal, cred că acest lucru nu va fi posibil vreodată. Iată câteva motive:

1. Testul Turing este nerelevant. Testul Turing nu demonstrează cu adevărat prezența unei inteligențe artificiale de tip uman, câtă vreme evaluatorul și metoda au câteva potențiale riscuri de a produce erori. Despre acestea există o polemică intensă între susținătorii și opozanții acestui test, dar cel mai semnificativ mi se pare faptul că evaluatorii sunt subiecți umani, ei înșiși supuși greșelilor. Asta nu contestă însă performața în sine a softului Eugene Goostman, aceea de a reuși o nouă etapă în domeniul simulării comportamentului uman. Dar aici se regăsește și miezul eșecului: simularea.

2. Algoritmii nu pot fi creativi precum omul și nu dobândi conștiința sinelui. Este adevărat că omul este limitat în puterile sale, dar are și o mare calitate, aceea de a putea crea. Tot atât de adevărat este că și AI, dincolo de unele aptitudini superioare omului (viteză și capacitate de procesare) are cel puțin o limită: ea doar imită umanitatea (mai bine zis fragmente din comportamentul ei), dar nu poate crea ceva. Câlcâiul lui Ahile în cazul AI este însăși esența existenței ei: algoritmul matematic. Practic, programatorii algoritmizează diverse comportamente umane, le introduc în cadrul unor softuri și obțin niște rezultate. Marele vis este ca softul să reușească să se dezvolte singur, să dobândească acea „conștiință de sine” care să-i permită să imite inteligența umană, care reușește să creeze, chiar dacă datele „introduse” în sistemul uman sunt, să zicem, insuficiente sau incomplete. Ori, după mine, acest lucru este imposibil. Un algoritm matematic, indiferent cât ar fi de dezvoltat, nu va putea să creeze  vreodată ceva, asemenea omului.

3. Filosofia simulării comportamentului uman prin AI este una eronată. O altă slăbiciune a AI este aceea că ea își fundamentează toată filosofia pe o eroare de viziune asupra vieții omului: viziunea materialistă. Contrazicând teoria dualistă, a existenței trupului și spiritului uman, ea susține că viața omului este doar rezultatul proceselor fizice și chimice din trupul uman, în special din creier, procese ce pot fi observate, descifrate și, într-un final, transpuse în cadrul unei mașinării care să imite creierul uman. După mine, această viziune este greșită pentru că, pur și simplu, comportamentul uman nu ține doar de fizică și chimie, ci și de ceva mult mai profund, pe care îl numim generic suflet, și care se manifestă prin atribute imateriale (însușiri sufletești). Deși rațiunea este parte componentă a personalității noastre, care ar putea fi transpusă în algoritmi informatici, noi mai avem cel puțin alte două trăsături sufletești care sunt dificil de transpus în lumea AI: sentimentele (partea emoțională) și voința (care ține de liberul arbitru). Aș mai lua în calcul chiar și capacitatea de memorare și de uitare, care încă are mistere pentru lumea științifică.

4. Liberul arbitru nu poate fi simulat software. Chiar dacă, optimiști fiind, am putea admite că, la un moment dat s-ar putea dezvolta un soft care să fie în stare să copieze la perfecție memoria și sentimentele umane, piatra de poticnire a acestuia va fi liberul arbitru. Aici este marea deosebire între lumea AI și lumea umană.

În teorie, liberul arbitru poate fi gândit ca un algoritm în care decizia este rezultatul evaluării unor date inițiale, în baza unor condiții pre-existente (valorile personale ale fiecăruia). Astfel, devine simplu să înțelegem cum ia omul o decizie. Practic însă, va fi imposibil să pui o mașină să facă același lucru, fără a-i spune și de ce o face. Asta deoarece fiecare om este, în sinea lui, un munte de subiectivism. Libertatea, afectivitatea, memoria, intenția, rațiunea, interesul, viziunea pe un anume termen, iată numai câteva din comportamentele sufletești, caracteristice doar omului, care interacționează în procesul luării unei decizii. Cum transpui tot acest munte de subiectivism într-o mașină care știe să ruleze matematic doar stări binare (0 și 1) mi-e foarte greu să înțeleg.

De altfel, constat cu amărăciune că tabăra celor care visează că mașina va deveni, într-o bună zi, om, este formată sau susținută de oameni care au periculoasa tendință de a desconsidera tot ce are umanitatea ca specificitate superioară, față de lumea înconjurătoare. Există, la ora actuală, un cor strident de voci ale oamenilor de știință care vor, cu orice preț, să ne convingă că omul nu diferă prea mult de animal. E dreptul lor, desigur, deși nu-i văd rostul. Sunt chiar state care au început să reglementeze juridic conceptul inedit de persoană non-umană. Aceasta poate amplifica viziunea eronată de care am pomenit mai sus: omul nu este decât un pachet fizico-chimic în care creierul este minunata mașinărie care îl coordonează. Așa că, de ce n-am putea să imităm software treaba asta?, se întreabă acești cercetători. Paradoxal cum anumite entități pot deveni persoane non-umane, dar omul nu mai poate fi o persoană complexă și liberă, ci doar o mașinărie supusă unor algoritmi.

Prefer să concluzionez teologic acest subiect, pentru că terminologia reușește să surprindă cel mai bine această specificitate unică a omului în întreaga creație. Astfel, după mine, este un câștig faptul că omul, chip (icoană) al Creatorului fiind, a reușit să creeze mașina. Ea îl poate ajuta pe acesta să-și depășească anumite limite ce țin de viteză și capacitate de procesare Încercați să bateți un computer la șah și veți înțelege imediat la ce mă refer. Sau gândiți-vă cum a schimbat tehnologia lumea în care trăim.

Dar ca mașina să imite omul în totalitate mi se pare imposibil, pentru că sufletul uman, personalitatea și subiectivitatea lui nu pot fi transpuse într-un cod informatic. Chiar dacă unii oameni țin cu dinadinsul să trăiască doar ca niște roboței, dezumanizându-se.

Nu văd cum am putea transpune în ecuații și secvențe informatice de 0 și 1 ceea ce este greu de înțeles uneori și de către om: spiritul de sacrificiu, iubirea, comuniunea, idealurile umane (fie ele și simple vise), desăvârșirea, virtuțile și chiar libertatea însăși. A cuprinde libertatea într-un algoritm matematic înseamnă a o supune unor limitări, condiționări și variabile de calcul. Adică unor reguli prestabilite. Ceea ce este echivalent cu a o limita și a o transforma în robie.

Tocmai de aceea, o mașină nu va putea dobândi niciodată ceea ce nu are din start: personalitate și libertate de alegere. Altfel, ar însemna că poate deveni sfântă nu?

Până la urmă, AI nu poate imita ceea ce nu poate algoritmiza: chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Adică însăși sfințenia.