Era pe la mijlocul lui Brumărel, într-o zi ca puține altele în curgerea toamnelor pe care le-am apucat, în ajunul proslăvirii Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Cerul plumburiu slobozea peste „dulcele târg al Ieșilor” o ploaie măruntă ca o pulbere. Eu, pe atunci elev la unul din liceele ieșene, după ce terminasem orele, mă îndreptam către Catedrala Sfintei Mitropolii, unde aproape zilnic intram, în drum spre școală, să mă închin, luând binecuvântare de la Maica Domnului și de la Sfânta Parascheva. Pășeam îndesat, hotărât să ajung cât de repede; mintea mi se întorcea îndărăt către anii cei nevinovați ai prunciei, când tot în preajma hramului „Sfintei”, mama și bunica m-au adus să mă închin cinstitelor sale moaște. Dintr-o lumină palidă a depărtării și trecutului, deslușeam aceeași forfotă, aceleași emoții ale miilor de pelerini grăbiți fiecare să se apropie de proslăvitul trup al Cuvioasei, să-și spună păsul. Acum totul părea altfel. Priveam chipurile oamenilor, dar nu mai era ca-n vremea prunciei, căci observam la unii pace și-o bucurie parcă nepământene, la alții neliniște, tristețe, ba chiar suferință. Am început să realizez de ce o numim pe ocrotitoarea Moldovei „mult folositoare”. „Tuturor se face toate”, cum ar spune dumnezeiescul Pavel, ca pe toți să-i miluiască. Îmi pusesem în gând de demult să mă alătur îndelung răbdătorilor pelerini la un rând destul de mare, depășind  uneori 2, 3 km. Vă mărturisesc că am trăit atunci prima mea experiență de acest fel. Adesea mă întrebam: cum se scurge timpul cât aștepți să ajungi în fața cinstitelor moaște, poate 10, uneori chiar 20 de ore? Este o probă de credință și răbdare cum arareori poți vedea. În jurul meu, oameni de toate vârstele: bătrâni ninși de vreme, buni creștini de vârstă mijlocie, tineri, adolescenți. Cu toții înduram ploaia măruntă pe care Cerul o slobozea necontenit. Frigul începu a ne da târcoale după lăsarea întunericului. Unele credincioase țineau lumânări aprinse în mâini, nu doar pentru a se încălzi, ci îndeosebi să vadă mai bine cuvintele unei rugăciuni citite din cărțuliile ocrotite cu multă grijă, să nu le atingă stropii insistenţi ai ploii. Timpul curgea lin și parcă Sfânta, din înaltul cerului, ne stătea alături. Cu nădejdea atingerii sfințitului ei trup, ceasurile se depănau lin, apropiindu-se de cântatul cocoșilor. M-am nimerit între creștini buni, nu prea vorbăreți. Clipele de îndelungă așteptare erau presărate din când în când cu pioase cântări bisericești. Iarăși se pogora liniștea, spulberată uneori de câte un „Of!” apăsat, plin de năduf ori doruri grele. Era începutul povestirii unei întâmplări, unei minuni, căci, spre uimirea mea, constatam că mulți camarazi de „rând” și răbdare nu se aflau la prima experiență de acest fel. Unii veneau de ani buni, cu nestăvilită dragoste și necurmată nădejde în mila și ajutorul Maicii Parascheva. Mare parte dintre ei erau beneficiarii revărsării de milă și har din partea sărbătoritei. Mărturiseau cu bucurie în glas cât de bine le făcuse Sfânta. Bunăoară, o doamnă brumată de trecerea timpului, cu chipul frumos și vorbă delicată, povestea: „Sunt medic. Am slujit și am luptat pentru viață peste 40 de ani, făcând naveta la țară în condiții uneori vitrege. M-am îmbolnăvit de o boală foarte grea și, cunoscând limitele medicinei, am alergat la Cuvioasa, căci am auzit de nenumăratele vindecări dăruite credincioșilor. De peste șase ani trăiesc o reală minune. Colegii mei, doctorii, nu mi-au dat mai mult de doi ani, din momentul contactării virusului. Iată-mă-s în al șaselea an de când trec să-i mulțumesc „Doctoriței” mele că nu m-a lăsat pradă suferinței și morții. Vin mereu aici doar ca să-i arăt recunoștință, că în rest știe Maica de ce medicație am nevoie”.

Se aflau numeroşi novici ca mine în lungul şir al pelerinilor. Ascultam cuminți cele relatate, rugându-ne să devenim și noi părtași ai binecuvântării „mult folositoarei”. După isprăvirea unei astfel de relatări, trăiai un sentiment cu totul extraordinar de încurajare, zicându-ți: „și pe mine mă va ajuta Cuvioasa!”. Rândul înainta greoi. Într-o oră făceam uneori doar câțiva pași. „Multă, multă răbdare îți trebuie!”, zise un domn, care se părea că avea experiența șederii la rândul credinței de ani buni! Pas cu pas, ceas de ceas, însoțit de Sfânta Parascheva, am trecut vremea nopții. Mi s-ar fi părut firesc să simt cum oboseala pune stăpânire pe toată ființa mea, dar, inexplicabil, realitatea se arăta alta: o putere nevăzută parcă mă susținea, stare împărtășită, de altfel, și de colegii mei de îndelungată răbdare. Se crease între noi un extraordinar simțământ de solidaritate și sfântă întovărășire. Nedormit, înfrigurat, dar cu o necurmată bucurie în suflet, m-am apropiat de racla purtătoare a sfintelor moaște. Era pe la revărsatul zorilor. Cerul se răzbunase și o lumină veselă se întrezărea după norii întunecoși, care acum, ca la o poruncă, se strânseseră grămadă, lăsând loc soarelui, ce se pregătea să lumineze o zi binecuvântată. M-am apropiat de racla Preabunei Maici Parascheva și vă mărturisesc că nu știam ce să-i cer. Aveam, cred, 17-18 ani. Nu mă gândeam la ceva important anume. Însă Sfânta Parascheva știa de ce am nevoie, că doar am simțit-o lângă mine în toate acele 13-14 ore cât am stat la rândul credinței și al răbdării.