Marţi, 19 Martie 2013

Pentru ce mai postim?

Omul se iubește pe sine însuși, și e normal să o facă, dar are o iubire greșit orientată, își identifică în mod fals nevoile și aspirațiile. Dar tocmai asceza pe care o presupune postul, prin împuținarea materiei care intră în noi, a informațiilor pe care le primim, ar trebui să lase loc mai mult adevărului să răzbată.

Învățătura despre post, pe care o mai au oamenii, se află undeva la confluența dintre predania Bisericii, care răzbate tot mai slab în conștiința contemporanilor noștri, și imensa presiune soft a societății de consum în care ne e dat să trăim. Cuvintele Bisericii, atât de bogate în sensuri, de profunde, de adevărate, de mișcătoare de inimi, sunt tot mai mult voalate de non-valoarea lumii, care ne cuprinde pe toți și ne înghite cu ispitele ei. Nu prea mai știm bine ce ne învață Biserica (n-avem timp să ne ocupăm pe îndelete de ea), dar oricum adaptăm puțina noastră cunoaștere la cerințele lumii, spre a fi pe placul ei. Preferăm să ne adaptăm lumii decât lui Dumnezeu, pentru că așa e mai practic, e mai simplu și mai comod.

Oamenii care mai postesc, dacă o mai fac, sunt interesați de modul cum se ține postul. Totul e redus la o serie de proceduri clare și ferme ce trebuie urmate spre a obține, spre a crede că obții, de fapt, rezultatul dorit. Adică ce au voie și ce n-au voie să mănânce, ce pot să facă și să nu facă în această perioadă „postitorii”, ca să se simtă „în regulă” și să aibă conștiința împăcată că „au ținut postul”. Își fac un fel de listă mentală pe două coloane, una cu ceea ce e permis și alta cu ceea ce e interzis în această perioadă. Urmăresc apoi îndeplinirea cu exactitate a „obiectivelor”, iar la final, după ce trece perioada legal instituită de postire, se declară mulțumiți de rezultat și, împăcați cu sine, se înfruptă din toate bunurile „de dulce” și își reiau viața obișnuită.

Procedând în acest mod, postul e redus, în special, la câteva repere legate de alimentație, unde se poate măsura clar și precis ce și cum mănânci. Nu se acceptă nimic de origine animală, dar aberații gen lapte, cârnați și șnițele vegetale sunt primite de foarte mulți. Au devenit un ingredient în hrana noastră pe care l-am acceptat în mod firesc, cu toate că au fost voci, din spațiul duhovnicesc, care au avertizat asupra minciunii reprezentate de legume și cereale cu gust animal și al faptului că nu se mai poate vorbi de post în cazul consumului unor asemenea alimente. Asta arată că avem grijă de trupul nostru, ceea ce bine, căci îl avem ca să ne îngrijim de el, dar avem o grijă deformată de pofte și de păcat. Iar din cauza lipsei reperelor grija noastră se transformă, fără să ne dăm seama, în batjocură.

Postul nu prea se poate aplica în domeniile „nenumărabile”, cum ar fi iertarea dușmanilor, lucrul cel mai important dacă e să avem o liniște sufletească, așa cum ne învață Hristos însuși în Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Și nici în milostenia pe care postitorul ar trebui să o înmulțească în această perioadă. Am văzut, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, că ajutorarea aproapelui, a celui aflat în suferință, este criteriul după care vom fi judecați. Aceste domenii ale vieții rămân aproape neschimbate, nu ne modificăm deloc atitudinea față de ceilalți, de parcă n-ar avea vreo legătură cu postirea de la păcat.

Pe lângă toate astea, postitorul e foarte indulgent cu televizorul, obiect care ne acaparează serile și ne revarsă în suflete mulțimi inimaginabile de dejecții, de vulgaritate și de prost gust. Am ajuns să fim acaparați de ceea ce ne transmite zi de zi, încât emisiunile preferate să facă parte din viața noastră mai mult decât copiii sau părinții noștri. Nu mai știm cum să mai scăpăm de el, și nu ne mai putem imagina că ne-am putea dispensa de ceea ce ne transmite. Televizorul va fi lăsat deoparte prea puțin în post pentru ca spațiul mental pe care îl ocupă să fie înlocuit cu preocuparea pentru cei de lângă noi și pentru sufletul nostru.

Toate acestea ne arată că omului nu prea îi mai pasă de propriul suflet, sau că nu prea știe ce ar trebui să facă pentru el. Omul se iubește pe sine însuși, și e normal să o facă, dar are o iubire greșit orientată, își identifică în mod fals nevoile și aspirațiile. Dar tocmai asceza pe care o presupune postul, prin împuținarea materiei care intră în noi, a informațiilor pe care le primim, ar trebui să lase loc mai mult adevărului să răzbată. De aceea, postul e socotit o purificare, o perioadă în care filtrăm cu grijă ceea ce primim în stomacul nostru și în mintea și sufletul nostru.

Preocupați de cum ținem postul, considerat ca fiind o perioadă a anului bisericesc în care trebuie să avem o anume dietă și un anume comportament, uităm, adesea, să ne gândim pentru ce postim. Iar singurul răspuns valabil este că postim pentru Dumnezeu, din iubire față de El și în vederea întâlnirii cu El. Asceza pe care o presupune postul este ca să ne înfățișăm ca „jertfă bineplăcută” Domnului nostru.

Noi vedem rostul postului trupesc în curățirea trupului, iar a celui sufletesc în curățirea sufletului. Dar de ce le-aș curăți? Asta nu mai ajungem să ne mai întrebăm. Luăm curățirea ca pe un scop dezirabil în sine, ca valoare pe care vreau să o ating, rezultând astfel și riscul mândriei pentru performanțele atinse. Așa cum un alergător caută să-și doboare propriul record de viteză, eu vreau să-mi depășesc propriile „performanțe” ale postirii, pe care apoi, eventual, să le etalez în fața altora.

Scopul meu nu este curățirea trupului și a sufletului, purificarea de toxinele acumulate prin consumul hranei de origine animală. Acestea pot fi considerate consecințe benefice secundare, dar postul nu are legătură cu ele, și trebuie ținut, la fel de bine, și în lipsa lor. Să-l vedem astfel înseamnă să-i sărăcim mult rostul și semnificația lui reale. În post e vorba doar despre o relație. Mă curățesc din iubire față de Dumnezeu, pentru a mă prezenta Lui. Asceza postului este făcută pentru Dumnezeu, pentru a-L primi pe El în trupul nostru: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 19). Iar asta depășește cu mult orice ne imaginam noi legat de purificare, de curățire de toxine și de sănătate.

Atunci când iubești pe cineva viața ta nu se mai desfășoară în sine și pentru sine, ci în altul și pentru el. Astfel, eu vreau să fiu frumos nu pentru mine însumi, pentru propria mea admirație, ci de dragul celui pe care îl iubesc. La fel, vreau să fiu deștept, învățat, puternic, blând, tandru pentru ființa iubită, pentru a face ceva pentru ea cu puterile mele. Tot ce sunt eu, sunt pentru aceasta. Mă aduc ei ofrandă și sunt bucuros dacă pot să îi provoc ei o bucurie prin ființa mea. Îmi folosesc calitățile la maxim pentru a le pune în slujba ființei iubite.

Dacă scopul postului este întâlnirea în iubire cu Dumnezeu, nu înseamnă că regulile dispar. Dar, văzându-le proveniența nu le mai absolutizăm, nu reducem totul la procedurile care trebuie urmate spre a fi ok. Totul apare într-o altă lumina, în lumina adevărată a lucrurilor, care dă fiecăruia importanța ce i se cuvine. Altfel, punem căruța înaintea boilor, abolutizăm mijloacele și nesocotim scopul. 

De ce totuși nu suntem în stare să privim postul în adevăratul lui scop? Pentru că trăim o viață falsă pe care o luăm „de bună”. Ne-am învățat să trăim fără Dumnezeu, chiar și în situația în care, formal, încă ne referim la El. Nu mai știm să mai ieșim din noi înșine, să ne dăruim, nu mai știm cum să avem o relație. Nu mai știm cum să ne purtăm nici cu semenii noștri, care sunt permanent prezenți, cu exigențele lor, în viețile noastre. Cu atât mai abitir nu mai știm să ne purtăm cu Dumnezeu, pe care nu Îl vedem, nu Îl simțim, și a cărui existență a devenit, din realitatea existențială fundamentală a vieții noastre, doar o premisă intelectuală de lucru.

E o prăpastie între noi și Dumnezeu, dar nu e una de netrecut. Cât timp suntem încă vii, putem să ne conștientizăm căderile și, cu ajutorul Lui, să mergem pe calea cea dreaptă. Nu mai suntem în raiul în care ne-a pus Dumnezeu să fim, dar, din fericire, mai avem o șansă pentru că încă n-am ajuns nici în iad. Mai e cale de întoarcere. Pocăința, metanoia, esența postului, în definitiv, chiar asta înseamnă: o nouă orientare în viață prin înnoirea minții. Să facem, după puterile noastre firave și după marea Lui milă, ca acest post să fie tentativa reușită a reîntâlnirii noastre cu Dumnezeul cel viu.

Află cum poți prelua titlurile din Doxologia
în saitul sau blogul personal!
Citeşte alte articole despre: Puncte de vedere, asceză, cârnați de post, dietă, Dumnezeu, post, televizor
Ar putea să vă mai placă