De mai bine de un veac, pe îndepărtatele drumuri ale Siberiei, părintele Serghie îl caută pe Dumnezeu. Și tot de atunci, exegeții lui Tolstoi încearcă să dezlege misterul acestui personaj în cheie biografică, istorică, etică sau filosofico-transcedentală. Viktor Șklovski| notează în monografia dedicată marelui scriitor: „Părintele Serghie, la care scria în vremea aceea, e și el un fel de jurnal al lui Tolstoi”2.. Michel Evdokimov, în capitolul rezervat acestei nuvele din lucrarea sa „Pelerini ruși și vagabonzi mistici” scria: „Tolstoi dă glas în această nuvelă propriilor sale tulburări interioare”3. La rândul său, Livia Cotorcea sublinia într-un interviu realizat pe această temă faptul că „esența oximoronică a personalității scriitorului apare ca sublimată în splendidele lui povestiri din perioada senectuții: «Părintele Serghie», «Hagi Murat », «Sonata Kreutzer»4”.

Pe lângă aceste lecturi posibile, o parcurgere atentă a textului ne mai oferă una, prin chiar sugestia autorului: lectura patristică. La începutul capitolului al treilea din nuvelă, aflăm că prințul Kasatski se călugărește, supunându-se întru totul starețului mănăstirii, care, „era un scriitor erudit de neam nobil și ascet, adică se trăgea din călugării asceți veniți din Valahia, care se supuneau întru totul conducătorului și învățătorului ales de ei. Egumenul fusese discipolul vestitului ascet Ambrozie, el însuși discipolul lui Macarie, care fusese discipolul ascetului Leonid, care fusese discipolul lui Paisie Velicikovski.”5

Cunoscând de la biografii săi rigoarea aproape obsesivă cu care Tolstoi se documenta pentru fiecare dintre lucrările sale și amintindu-ne de drumurile sale la Optina, suntem tentați să căutăm în istoricul mănăstirii traseul acestei filiații spirituale. Aflăm astfel că, într-adevăr, o descendență duhovnicească celebră, urcă de la AMBROZIE de Optina (pe numele său de mirean ALEKSANDR MIHAILOVICI GRENKOV, 1812-1891), fostul învățător de limba greacă devenit stareț de mănăstire, prin MACARIE (MIHAIL NIKOLAEVICI IVANOV, 1788-1860), fost lucrător în Departamentul de Finanțe, devenit părinte duhovnicesc, mare cărturar și editor de cărți, până la LEONID, primul stareț de la Optina. Preacuviosul stareț LEONID (fostul administrator de afaceri comerciale numit LEV DANILOVICI NAGOLKIN, 1768-1841), a intrat însă în monahism în 1797, adică la trei ani după trecerea la Domnul a părintelui Paisie Velicikovski. În felul acesta, o filiație duhovnicească directă între cei doi, ne apare improbabilă.

Totuși, cercetând viețile acestor stareți, aflăm că atât LEON cât și MACARIE întâlniseră după intrarea lor în monahism doi ucenici direcți ai lui Paisie Velicikovski. LEONID îl cunoaște, la mănăstirea CIOLSK, pe părintele TEODOR, iar MACARIE îl întâlnește în 1810, la sihăstria PLOȘCIANSK, pe părintele ATANASIE. TEODOR și ATANASIE fuseseră într-adevăr ucenici direcți ai lui Paisie Velicikovski, trăiseră în preajma lui și deprinseseră de la acesta practicarea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus, în care îi inițiază și pe tinerii pe atunci, LEONID și MACARIE. Astfel, LEONID și MACARIE se pot numi în termeni patristici, ucenici din generația a doua a Starețului Paisie.

Ne punem întrebarea firească: de ce Tolstoi, un adevărat benedictin în respectarea detaliului istoric, face această voltă și îi pune în filiație directă pe LEONID și PAISIE VELICIKOVSKI? Oare era important ca numele lui Paisie Velicikovski să fie cheia de boltă a filiației duhovnicești în care se înscrie de bună voie prințul Kasatski? O întrebare care ne invită parcă la exercițiul pur tehnic și deocamdată, incomplet, de a compara traseele existențiale și spirituale ale celor doi părinți celebri: unul aparținând Istoriei Bisericii, celălalt Istoriei Literaturii – părintele Paisie și părintele Serghie.

Născuți, amândoi, în familii care le trasaseră drumul chiar de la naștere, rămân de mici copii orfani de tată și sunt automat îndreptați spre cariera părintelui lor. Părintele Paisie, născut Petru Velicikovski devine astfel elev la Academia Movileană din Kiev, la numai doisprezece ani, spre a deveni preot și viitor slujitor al Catedralei din Poltava, în locul tatălui său. La aceeași vârstă, Stepan Kasatski își pierde tatăl și devine elev la Școala Militară din Petersburg, spre a urma carierei de ofițer în Garda Imperială, a părintelui său. În fața rigorilor atât de asemănătoare ale Școlilor de preoți și militari, și micul Petru Velicikovski și Stiopa Kasatski dau dovadă de o personalitate puternică, greu de supus dinafară. Această individualitate îngroșată a celor doi, creează o stare tensionată între ei și norma de comportament pretinsă în școală, fapt ce culminează cu fuga efectivă din Academie a lui Petru Velicikovski, iar în cazul lui Kasatski, cu zgomotoase conflicte în care este implicat și care ajung chiar la urechile Împăratului. În fața dezamăgirii produse de imposturile anonim acceptate ale sistemului social, amândoi găsesc aceeași soluție: fuga de lume între ziduri de mănăstire. Amândoi o fac din credință: primul ajunge la flacăra credinței prin vocație, al doilea prin disperare, așa cum