Mântuitorul Iisus Hristos, cu puţină vreme înainte de moartea Sa pe Cruce, a rostit o cuvântare care ar putea umple lumea cu învăţături, dacă ar fi explicate şi tâlcuite cum se cuvine. Această cuvântare se găseşte la Evanghelia lui Ioan, capitolele 11-17. În ea există şi promisiunea Mângâietorului, şi Rugăciunea arhierească şi alte învăţături dumnezeieşti cu neputinţă de pătruns exhaustiv, însă întemeietoare pentru viaţa veşnică a lumii. Între alte cuvinte rostite de gura lui Dumnezeu, se află şi acesta: „dar iată, vine stăpânitorul acestei lumi, el nu are nimic din Mine” (Ioan 14, 30).

Unii exegeţi catolici au insinuat că este vorba despre autoritatea politică, şi de aici adversitatea absolută dintre civitas dei şicivitas terrena sive diaboli, în cheie augustiniană. Hristos Mântuitorul însă nu are de făcut niciun fel de răfuieli politice. Vorbea desigur despre diavol, stăpânitorul acestei lumi, marele meşter al deşertăciunii, povăţuitorul spre moarte, marele iluzionist al veacurilor, tatăl minciunii, ucigătorul de oameni de la începuturi. Lupta cea mare a Mântuitorului lumii nu era aşadar deloc cu autorităţile politice, nu urmărea să răstoarne imperii sau să instaureze revoluţii sociale, ci era războiul absolut cu imperiul morţii, revoluţia iubirii răstignite care dăruieşte învierea, asedierea de către umanitate a polis-ului veşnic, adică al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Oare nu spunem noi răspicat că Hristos, Dumnezeul Om este Stăpânitorul universului, Creatorul şi Proniatorul tuturor? Într-adevăr, însă din această persepctivă, „lumea” este tocmai adunarea celor străini de Dumnezeu, conglomeratul deşertăciunilor, imperiul păcatului, iar acolo Hristos este încă străin.

Pentru a vă convinge de justeţea acestei stăpâniri malefice asupra umanităţii vă voi prezenta un top neoficial (pentru că este imposibil de realizat), însă corect şi onest. Citeam de ceva vreme într-o revistă americană că – într-o ierarhie estimativă – cele mai mari industrii create de om şi care generează cei mai mulţi bani sunt în stare să ne zdruncine din temelii optimismul naiv cu privire la vocaţiile umanităţii.

Pe locul întâica putere financiară şi de influenţă, se află industria armelor. Instrumentele generatoare de moarte consumă o atât de mare parte din energia umanităţii, încât dacă ar fi scăzute cu 10%, nimeni n-ar mai muri de foame pe pământ. Din păcate, omul se epuizează fiinţial prin inventarea uneltelor tot mai sofisticate şi mai devastatoare de ucidere de fraţi, vădindu-şi astfel consangvinitatea valorică cu „cel ce de la început a fost ucigător de oameni”. Traficul – legal sau nu – de arme a dat naştere unei curse a înarmărilor, care chiar dacă nu mai are vehemenţa mediatică a războiului rece, nu este defel mai puţin efectivă.

Pe locul al doilea, se află industria drogurilor şi a medicamentelor. Primele deţin o supremaţie financiară certă. O umanitate bolnavă îşi cauză alinarea în iluzii şi doctorii, atenuând vremelnic sindromul pierderii veşniciei prin răutate, fals şi minciună. Anestezia la care este supus „omul” nu este în măsură să vindece vreo boală, nicidecum cea acut spirituală, care duce spre azilul întunericului.

Pe locul al treilease află industria energetică, adică tot ceea ce omul extrage din pământ, soare, apă şi vânt pentru a-şi pune în funcţiune mecanismele care-i uşurează munca şi-l imobilizează pe tronul creaţiei. Totul într-o secătuire aberantă a resurselor mamei pământ, şi într-o transformare rapidă a terrei într-un coş de gunoi albastru, în care copiii noştri vor căuta după ceva resturi lăsate de înaintaşi.

Pe locul al patrulea, se află industria de comunicaţii, IT şi electronice, adică device-uri în măsură să ne apropie oamenii şi locurile de pe pământ, pe măsură ce ne depărtăm spiritual tot mai mult unii de alţii, de noi înşine şi evident de Dumnezeu. Am transformat planeta într-un sat, dar am desfiinţat satele vechi, pline de tradiţii şi de credinţă. Vorbim pe net dincolo de ocean, dar ne desparte un ocean de indiferenţă de cei apropiaţi, care urlă de durere în pustia inimilor celorlalţi.

Şi de-abia pe locul al cincilea, se află industria alimentară, şi ea compromisă de modificări genetice, însă gemând sub povara unei umanităţi în care un miliard de oameni se culcă flămânzi seara, iar un copil moare de foame la câteva secunde. Dacă s-ar scădea doar câteva procente din celelalte industrii generatoare de moarte sau care ne atenuează dorul de cer, nimeni n-ar mai muri de foame în lume. Însă nimeni nu vrea să renunţe la confortul demiurgic al indiferenţei.

Proorocul Isaia, într-o interogaţie inspirată de Duhul Sfânt, spune: „Pentrucecheltuiţiargintulvostrupentruunlucrucarenuhrăneşte şi câştigul muncii voastre pentru ceva care nu vă satură? Ascultaţi-Mă pe Mine şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va desfăta sufletul vostru” (Isaia 55, 2).  Prin aceste cuvinte arată că orice lucru care nu hrăneşte este iluzoriu, arătând fundamentul euharistic al lumii, în care hrănirea noastră cu Dumnezeu este începutul şi sfârşitul fiinţării noastre nemuritoare, prin Trupul înviat din morţi al Mântuitorului.

De când citiţi acest articol, 34 de copii au murit de foame pe pământ.