Ilie Tudor – un Iov al zilelor noastre

Documentar

Ilie Tudor – un Iov al zilelor noastre

    • Ilie Tudor – un Iov al zilelor noastre
      Ilie Tudor – un Iov al zilelor noastre

      Ilie Tudor – un Iov al zilelor noastre

Simplitate și smerenie, suferință și mărturisire până la sânge, Liturghie și pâine de ocnaș, toate la un loc au fost viața unui cântăreț bisericesc – Ilie Tudor, din Podarii Olteniei! El și-a încheiat socotelile cu lumea chiar zilele acestea, călcând pe cărarea cea strâmtă a veșniciei. Mulți ar spune că este tatăl interpretului Tudor Gheorghe. Eu zic, însă, că Tudor Gheorghe este fiul unui Iov al zilelor noastre.

Este greu să scrii despre un om pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Aproape imposibil. Pentru că nu ai în suflet nimic din icoana lui. Însă, când lumina personalității sale strălucește dintr-un petic de hârtie prins în paginile unei cărți, sufletul, dar și condeiul prind curaj – cu gândul că poate cineva, măcar o singură persoană, se va folosi nu de aceste rânduri, ci de o viață trăită frumos. Pentru că toți căutăm modele. Și toate mijloacele de comunicare ne propun (a se citi – ne bagă pe gât) modele vrednice sau mai puțin vrednice de urmat.

Omul de succes, vedeta tv, fotbalistul, omul de afaceri care „se descurcă”, asistenta tv, tânărul emigrat în Italia și care s-a întors în august în țară, cu o mașină închiriată, acestea sunt modelele. Anti-model devine, la schimb, normalitatea. Bărbatul care a rămas acasă, și-a făurit o familie și trăiește din truda mâinilor sale ori dintr-un salariul cinstit este, astăzi, „plictisitor”.

În toată această criză a dreptarelor, vă aduc în față un om pe care, așa cum aminteam, nu l-am cunoscut fizic, ci doar din câteva pagini smerite. El și-a încheiat socotelile cu lumea chiar zilele acestea, călcând pe cărarea cea strâmtă a veșniciei – Ilie Tudor. Mulți ar spune că este tatăl interpretului Tudor Gheorghe. Eu zic că Tudor Gheorghe este doar fiul cântărețului bisericesc de la Podari, un Iov al zilelor noastre.

O viață de Iov biblic! O adevărată pildă pentru noi, cei de astăzi, care ne plictisim trei ore la dumnezeiasca Liturghie! Vorbim despre o copilărie zdruncinată de război și de sosirea comunismului, despre ani buni de închisoare – dintr-o pricină măruntă, despre drama unei întregi familii distruse de un sistem ateu și despre o bătrânețe slujită la strană, deși lui Ilie Tudor i se oferise jugul preoției pe care, discret, l-a refuzat! Vorbim despre 92 de ani de slavă adusă lui Dumnezeu, dintr-un suflet smerit și curat.

În cele ce urmează voi reda câteva pasaje din cartea care m-a fascinat – „De sub tăvălug”, Editura Curtea Domnească, 2010, carte care ar trebui citită de fiecare dintre noi, cei care credem că necazurile noastre sunt cele mai grele, iar de viață suntem plictisiți peste măsură.

Episodul arestării sale de către autoritățile comuniste:

«Eram dascăl la biserică şi m-am angajat ca şef de pază la un şantier de drumuri şi poduri. Se asfalta şoseaua Craiova – Calafat. Din 10 în 10 kilometri era un om care păzea lopeţile. Inginerul meu spune, într-o zi: „Hai, Tudore, să facem un control, cum stai cu paznicii?”. M-am suit pe motocicletă şi am pornit. La Radovan, la pompa cu apă, angajasem un tânăr cu o lună înainte. Când m-am dus la acolo, în baraca lui, el curăţa un pistol. Deschid uşa, el se sperie. „Ce e cu ăsta?”. „E, ce să fie? Am dat în cap la un securist şi i l-am luat.” „Măi, eu dimineaţă merg la poliţie şi fac raport.” „Nu te duci dumneata, că m-ai angajat din milă”, îmi răspunde. Şi nu m-am dus, domnule. De unde să ştiu că ăsta era, de fapt, un ofiţer de Securitate care mă urmărea? M-am pomenit cu maşina Securităţii la poartă: „Îl căutăm pe Ilie Tudor”. „Eu sunt.” „Te cheamă tovarăşa Stancoveanu, la regiunea de partid. M-au dus la Securitate. Acolo, m-au băgat într-o celulă şi, timp de o lună, nu m-a întrebat nimeni nimic. Când s-a împlinit luna: „Care eşti cu litera «T»? Hai la dans!”. Ochelari negri pe faţă. Era o femeie acolo, Miţa. Tot ce trecea prin mâna ei era condamnat! Te bătea cu creionul în părțile ascunse ale trupului! Acuzaţia – că am făcut o organizaţie de 23 de oameni, ca să răstorn guvernul. M-au pus să semnez, să recunosc că am făcut organizaţie asta. „Nu semnez, domnule, ce să semnez, dacă n-am făcut?”, le spuneam. Ei, când m-am trezit după prima bătaie, un îndrumător de la Securitate de la noi din sat m-a luat şi mi-a zis: „Semnează, că te omoară ăştia!” „Cum? Dacă n-am făcut?” În 1957 mi-au dat condamnarea de rigoare: 29 de ani de puşcărie

În cei cinci ani de închisoare executați s-a înrudit duhovnicește cu mulți dintre sfinții închisorilor:

«Era perioada cu Laica, pe care au trimis-o ruşii în spaţiu. „Ce Dumnezeu, ce credinţă? Am ajuns pe Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Ce sunteţi, mă, aşa proşti?”, tot zicea colonelul Gheorghe Crăciun, de la Aiud. Al doilea în spatele meu era Petre Ţuţea: „Domnule colonel, nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare?”. „Da, bă, filozofule, ia!” „Aţi crescut la ţară sau la oraş?” „La ţară.” „Şi-aţi avut porci?” „Da’ ce gospodar n-are porci?” „Şi-aţi văzut dumneavoastră porci să se uite în sus?”. Altă întâmplare îmi amintesc cu Nichifor Crainic. Eram în curtea închisorii, să ne pună mâncare. Un caraliu, care-l recunoaşte, zice: „O, tovarăşu’ Crainic! Dacă scrii pe o hârtie că nu există Dumnezeu, îţi umplu gamela!”. Crainic: „Dă-mi hârtie şi creion!”. „Nu te umili”, mă rugam de el. „Mi-e foame, Tudore!” Şi a scris pe hârtie aşa: „Nu, cred în Dumnezeu!”. Nu ştiau ăia ce e virgula! (…) Pe părintele Dumitru Stăniloae l-am cunoscut. Se făcea deratizarea celularului, se făcea curăţenie. Ne scot pe toţi şi ne bagă, cam 100 de persoane, într-o încăpere cu ciment pe jos. Stăteam unul lângă altul, să ne încălzim. Lângă mine – un bătrânel. Eu aveam un cojocel strecurat prin vizetă de un cetăţean din Perişor, care s-a eliberat după 14 ani. Când l-am văzut pe bătrânul acesta, am vrut să pun cojocelul sub el. „Tinere, ce condamnare ai?”, m-a întrebat. „Ţine tu cojocul, că eşti tânăr. Eu, nu se ştie...” Nu ştiam cine e, numai mi s-a rupt inima când l-am văzut aşa. A doua zi, mi s-a spus că e părintele Stăniloae. Am rămas tablou! El stătea la trei celule de mine. Se bătea capa (n.r. – Codul Morse), aşa vorbeam între noi. Ei, când vorbea părintele Stăniloae, tăcea toată lumea. Eu, însă, am fost mai apropiat de părintele Gornic, am stat cu el în celulă. Mi-aduc aminte că, într-o zi, de Sfântul Neculai, ne-a prins jucând şah. Şah? Făcusem cu părintele Gornic nişte piese din pâine, din turtoi, şi jucam şah la punctul mort, sub vizetă. Au deschis uşa: „Încălcare de regulament! La izolare!”. Acolo, într-o zdreanţă de zeghe, 40 de zile. O zi ne dădeau mâncarea de celulă şi două zile nimic. Nimic, nimic! Băteam Morse cu părintele: „Cum te simţi?” „O zi-două dacă mai rezist.” L-am auzit cum a căzut, am bătut în uşă şi au venit şi l-au luat. Am crezut că a murit, dar într-o vară, în curtea lagărului de la Salcia, mi s-a părut că-l văd. Dar mă miram, cum să fie popa Gornic, că murise în urmă cu doi ani la Aiud, avea TBC ganglionar? M-am apropiat de el: „Părinte, n-ai murit?” Şi el mi-a arătat în sus!»

În perioada detenției cei închiși erau subiecții unor experimente psihologice fiind manipulați pe toate căile:

«Era un sistem de anestezie psihică. Odată, s-a deschis uşa la celulă: „Care eşti cu litera T? Ai un fiu, Gheorghe? Semnează!”. Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grâu, cum alerga cu grâul până la brâu. „Tată, nu sunt mort”, îmi zicea în vis. Mai târziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru».

Cele mai emoționante momente ale vieții sale, așa cum a mărturisit, au fost clipele eliberării și ale întoarcerii acasă:

«Decretul din ’64 m-a prins în colonie de muncă. La capătul tarlalei era un cetăţean care ne dădea apă şi doi dintre noi, cu garniţe, le dădeam altora să bea. Era august, cald. La un moment dat, la huluba din dreapta calului era o bucată de hârtie. Am luat hârtia şi am băgat-o repede în buzunar. Am mers o sută de metri şi am citit-o. Scria: „Decret. Începând cu data cutare, toţi deţinuţii politici vor fi eliberaţi”. Şi am început să dăm hârtia din mână în mână. „Începând de mâine, veţi pleca acasă”. Eu eram şi cu litera T, şi oltean. Au început cu Moldova şi am apucat abia după o lună să plec. Aşa am primit ordinul de liberare. Asta a fost!  Eu visam adeseori copiii, nevasta, casa, drumul până în Craiova şi, când ajungeam la pod, peste Jiu, ba se dărâma podul, ba se întâmpla ceva şi, de emoţie, mă întorceam. Când mi-au dat drumul, în Gara Brăilei, eram cu paltonul în spate – mă arestase iarna şi aveam hainele de atunci – nu vă daţi seama ce senzaţie am avut. Când ne-am urcat pe scara vagonului, buzunarele de la palton erau pline cu bomboane, cu biscuiţi, cu ţigări, cu bani. Oamenii ştiau de unde venim şi ne-au pus în buzunare. În dreapta mea, în vagon, stătea un miliţian, iar în faţa mea era o doamnă cu o fetiţă în braţe. „Doamnă, daţi-mi-o mie, că o ţin eu până când vreţi să o schimbaţi”, i-am spus, că se tot chinuia. Când am luat copilul în braţe, am început să tremur. Femeia a simţit şi m-a întrebat: „Veniţi din Baltă?”. „Da.” „Şi tata a venit ieri. Mă duc să-l văd.” Când am ajuns acasă, pe la 4 dimineaţa, am văzut, pe-o funie agăţată, o pereche de pantaloni de bărbat şi o cămaşă bărbătească. „Ce-o fi, o fi”, îmi ziceam. „Să fiu tare!” Eu mă aşteptam la orice.. de atâta timp plecat. Şi deschid uşa, iese nevastă-mea, albă şi cu fiica cea mare. Şi, din stânga, a apărut unul slab, negru, ţigănos, nu l-am recunoscut. Era Gigi al meu!»

O viață asemănătoare cu a biblicului Iov. O viață mereu la granița cu moartea. O lecție pentru noi toți, despre cum să ne trăim viața și credința. Putea oricând să semneze, să fie liber să-și țină familia în brațe! După eliberare, a avut șansa să-și pună epitrahil pe grumaz, dar a știut că simplitatea și strana pot egala preoția! După evenimentele din 1989, au vrut să îl pună primar… dar, a iubit mai mult să cânte lui Dumnezeu, în strana Bisericii! Simplitate și smerenie, suferință și mărturisire până la sânge, Liturghie și pâine de ocnaș, toate la un loc au fost viața unui cântăreț bisericesc – Ilie Tudor, din Podarii Olteniei!