În timpul supliciilor felurite și greu de închipuit la care au fost supuși cu multă ură de cei care Îl urau pe Hristos, ai Cărui credincioși erau, creștinii au fost în mod deosebit ușurațide nădejdea răsplățiifăgăduite și de ajutorul direct al lui Domnului Care era tăria și sprijinul lor. Răbdarea mucenicilor este supraomenească, pentru că mâna nevăzută a Proniei dumnezeiești era cu ei. Tocmai acest lucru înțelegându-l unii din călăi, s-au lepădat de deșarta închinare la idoli, au aruncat uneltele de tortură și au mărturisit împărtășirea noii credințe, trecând în tabăra lui Hristos. În această situație, și ei au fost martirizați.

Moartea devenea pentru creștini poarta vieții, iar martiriul, o a doua naștere. Lumina nădejdii lor dezvăluie o nouă perspectivă asupra a ceea ce ei trăiesc, făcând să izbucnească bucuria lor nesfârșită și, pentru unii dintre cei de astăzi, paradoxală. Este taina pe care o trăiesc martirii, căci nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei (Gal. 2, 20). Îngerii îi priveghează și Duhul Domnului e alături de ei și lucrează în ei.

Dar ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?

Unul din răspunsuri ne este furnizat de un creştin rus al secolului trecut, Iulia de Beausobre. Într-o zi, în Moscova, la sfârşitul anilor '20, soţul ei fiind reţinut de GPU (Administrația Politică de Stat ce a fost poliția politică a RSFS Ruse și a Uniunii Sovietice), dar ea încă nearestată, îi pregătea pachetul săptămânal cu mâncare pentru a i-l duce la închisoare. Se simţea invadată de un sentiment de neputinţă; suferinţa soţului, a ei proprie şi a tuturor celor din jurul ei părea atât de lipsită de sens şi inutilă. „Pentru ce?”, se întrebă. Deodată, cum trecea dintr-o cameră în alta, a simţit o lovitură pe ceafă, şi a auzit ceea ce va descrie ulterior ca fiind „cuvintele nerostite ale Celuilalt”. Erau cuvintele care au marcat un nou răsărit în viaţa sa: „Bineînţeles că nu este de nici un folos pământesc pentru nici unul dintre voi. Doar vă poate schilodi trupurile şi contorsiona sufletele. Dar mă voi împărtăşi de fiecare dintre poverile voastre care vă schilodesc şi vă contorsionează. În căldura amestecată a compasiunii voi cunoaşte oroarea deplină a distrugerii voastre voluntare de către oameni de aceeaşi specie cu voi. Voi cunoaşte greutatea poverii voastre purtând-o împreună cu voi, dar cu o înţelegere mai profundă decât poate fi a voastră. Vreau să car această povară. Trebuie să o cunosc. Datorită Întrupării mele şi Botezului vostru, nu există altă cale – dacă sunteţi de acord”.

Aici trebuie notate două lucruri: valoarea ataşată acceptării voluntare şi insistenţa asupra participării, solidarităţii, identificării.

„Dacă sunteţi de acord”, spune Domnul, Iuliei. Hristos, Protomartirul, a mers voluntar la moarte, iar martirul ca un alter Christus, un al doilea „Hristos”, este chemat să facă acelaşi lucru. Pentru că suferinţa inocentă nu îl transformă pe om în martir. Este necesar ca şi noi, de partea noastră, să acceptăm voluntar acea suferinţă, chiar dacă nu am ales-o noi. Este necesară dedicarea de sine, şi ea este cea care îl transformă pe martir din cineva care suferă şi moare în cineva care poartă mărturie. Trebuie să ne ridicăm singuri crucea și s-o acceptăm; nu doar să ne fie impusă prin coerciţie exterioară. Suferinţa devine creativă, iar moartea devine sacrificială, dacă şi numai dacă sunt acceptate de bunăvoie de cel care trebuie să sufere sau să moară.

Pentru a întări această mărturisire avem destule mărturii și din primele secole creștine. Astfel, cunoaștem din Tradiție și de la Sfântul Ambrozie al Milanului (scrisoarea a XXI-a) cele întâmplate cu Sfântul Apostol Petru care, pe când semăna în popor învăţăturile lui Dumnezeu, a întărâtat din această pricină sufletele păgânilor, care au început să-l caute ca să-l omoare. Dar sufletele creştine l-au rugat să se retragă pentru câtva vreme. Şi deşi era dornic să pătimească, a fost înduplecat în faţa rugăminţilor poporului. Căci era rugat să mai aştepte, pentru a învăţa şi a întări poporul. Astfel, voind într-o noapte să iasă din oraş şi văzând pe Hristos că-i iese în cale la poartă şi că intră în oraş, L-a întrebat: «Doamne, unde mergi?». La aceasta, Domnul Hristos a răspuns: «Vin să Mă răstignesc a doua oară». Atunci Sfântul Petru a înţeles că în răspunsul dumnezeiesc se cuprinde crucea sa. Căci nu putea fi răstignit iarăşi Hristos Care, primind moartea, Se despărţise de pătimirea trupului. «Ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu»