În 1928, la patru ani după apariţia cărţii sale Erasmus, profesorul Huizinga din Leiden era informat despre rezultatele săpăturilor în vederea deshumării rămăşiţelor lui Erasmus din Rotterdam din mormântul său de la Basel. Fiind găsite nu unul, ci două cranii, cel mai bine conservat îi fusese atribuit celebrului umanist creștin. Considerând gestul deshumării mai curând absurd, Huizinga a folosit prilejul să-şi reafirme memorabil părerea despre natura ambivalentă a persoanei şi gândirii lui Erasmus, astfel: „Pe când însă erau examinate oasele, cum de nu s-a gândit nimeni că e posibil ca Erasmus să fi avut două capuri? Aceasta ar oferi o bună explicaţie în ceea ce priveşte multe dintre aspectele personalităţii sale”.[1]

Istoric şi filosof al culturii, olandezul Johan Huizinga (1872-1945) este considerat un fondator al istoriografiei culturale contemporane, reprezentată ilustru în principal de opera sa din 1919, Amurgul Evului mediu (ed. rom. 1970). În Erasmus, el își tratează permanent subiectul cu rezerva uşor mefientă a celui care caută să afle adevărata faţă a unui personaj care, după aproape patru secole, trăieşte (prea) confortabil în legendă. Încleştarea devine însă, treptat, o apreciere corectă, chiar dacă nu pe deplin simpatetică, pentru un Erasmus mai slab şi, astfel, mai real, ca om al timpului său.

O seamă dintre observaţiile lui Huizinga au făcut, de la apariţia cărţii, carieră. Spre exemplu, faptul că micimea de caracter a umanistului era cunoscută în Holanda a fost, sugerează interesant biograful, tocmai cauza pentru care el a stat departe de locul naşterii sale. A preferat, astfel, să locuiască oriunde era admirat pentru imaginea sa de geniu, evitând locul unde valoarea îndoielnică a caracterului său era cunoscută. Vorbind despre scrierea Elogiului nebuniei, Huizinga considera, memorabil, că pigmentarea cu umor a gândirii lui Erasmus din acea perioadă a produs iluminarea profundă care a putut oferi lumii întregi această remarcabilă lucrare. În mod notabil, studiul lui Huizinga pune interesul pentru cuvânt în fruntea tuturor pasiunilor lui Erasmus, care, cu toate că a activat în numeroase discipline umanistice, poate fi considerat, în primul rând, un mare lingvist. Stilul scriiturii sale a contribuit foarte mult la crearea unui limbaj pentru omul general cultivat (fie în latină, fie în diferitele limbi vernaculare).

Recomand ferm această lucrare, care a motivat toate studiile erasmiene, nu puţine, apărute din 1924 încoace[2].