De ce (nu) îi iubeşte lumea pe sfinţi

Puncte de vedere

De ce (nu) îi iubeşte lumea pe sfinţi

    • De ce (nu) îi iubeşte lumea pe sfinţi
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Când poţi păstra pacea într-o inimă zdrobită, dar mângâiată de cuvintele Domnului, în pofida respingerii, atacurilor sau indiferenţei celor din jur tău, înseamnă că eşti pe Cale. Să te uiţi atunci cu atenţie: vei întrezări, la un moment dat, ca tovarăşi de drum, şi pe înflăcărata Marie Magdalena, şi pe Ioan cel ce glăsuieşte neîntrecut, şi pe Parascheva cea cu pas de pelerin. De voieşti, îi poţi vedea chiar acum, în cei ce aşteaptă, răbdători, să ajungă la limanul sfinţeniei – cel cu chip de baldachin înflorit şi raclă de argint aurit.

În fiecare an, caut să identific ce legătură, ce asemănări există între viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva, ale cărei sfinte moaşte se află la Iaşi de 374 de ani, şi vieţile sfinţilor care vin „în pelerinaj” la Iaşi, în miezul lunii octombrie. Anul acesta, „oaspeţi” sunt Sfânta Mironosiţă şi Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena, şi Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Cercetându-le cu atenţie vieţile, găsim o sumedenie de diferenţe şi, aparent, nici un element comun. Sunt sfinţi din epoci diferite, cu roluri şi cu lucrări diferite în Biserică. Sfânta Maria Magdalena a fost ucenică a Mântuitorului şi este prima persoană consemnată de Evanghelie că L-ar fi văzut pe Iisus Cel Înviat din morţi; Sfântul Ioan Gură de Aur a fost arhiepiscop în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin (Istanbulul de azi), fiind întronizat în anul 398; iar Sfânta Parascheva a fost o tânără ce s-a nevoit, acum o mie de ani, într-o mănăstire din Ţara Sfântă. Sigur, toţi sfinţii lui Dumnezeu, inclusiv cei trei menţionaţi anterior, au în comun râvna lor pentru Cel de la Care au şi primit darul sfinţeniei. Dar ei se împart – fără să se despartă – şi în câteva „categorii”, funcţie de anumite similitudini aghiografice, cum ar fi: prorocii, apostolii, mironosiţele, evangheliştii, mucenicii, cuvioşii, ierarhii etc. Cei trei sfinţi, care, prin sfintele lor moaşte, se reunesc zilele acestea în capitala Moldovei, sunt din „categorii” diferite. Şi totuşi, au ceva în comun.

Sfânta Maria Magdalena nu a fost crezută când, în dimineaţa Învierii, a alergat la apostolii ce stăteau încuiaţi în casă „de frica iudeilor” (Ioan 20, 19) şi le-a vestit că „a văzut pe Domnul” (Ioan 20, 18). Mai mult, spusele ei şi ale celorlalte femei mironosiţe „au părut înaintea lor ca o aiurare” (Luca 24, 11). Ulterior, spusele ei au fost confirmate prin faptul că Însuşi Hristos li s-a arătat apostolilor şi multor alţi ucenici.

Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi unul dintre cei mai iubiţi ierarhi din istoria Bisericii, om milostiv, ascet aspru, orator de excepţie şi tâlcuitor neegalat al Scripturii, nu numai că a fost exilat de puterea politică de atunci, în două rânduri, dar a şi fost caterisit de un sinod (în 403) sau depus din treaptă de un altul (din 404). Nu numai puterea lumească s-a simţit deranjată, aşadar, de prezenţa, activitatea şi predica acestui sfânt cu râvnă dumnezeiască, ci şi unii oameni din Biserică, ierarhi chiar, au preferat să-l înlăture, în loc să îndrepte ce era de îndreptat la viaţa lor. Nu multă vreme după moartea sa (survenită în anul 407), Ioan a început să primească cinstire de sfânt, la racla cu sfintele sale moaşte cerându-i iertare pentru prigoana la care a fost supus chiar urmaşul la tronul Bizanţului al celor care l-au alungat din Constantinopol.

Sfânta Parascheva, încă din copilărie, obişnuia să împartă bunurile sale celor săraci. Fapt pentru care a fost adesea mustrată de părinţii săi. Când s-a întors din Ţara Sfântă în locul natal (Epivata, în apropiere de Constantinopol), după ce împlinise 25 de ani, nu a mai fost recunoscută de nimeni şi a murit, la doar 27 de ani, fiind îngropată ca o străină oarecare. Cu toate acestea, în urma unor vedenii dumnezeieşti, creştinii de acolo au primit poruncă să scoată din pământ trupul acelei străine care ar fi trebuit să le fie, de fapt, foarte familiară, dacă ar fi avut ochi duhovniceşti.

Cei trei sfinţi au, aşadar, în comun faptul de a nu fi bine primiţi de lume: a nu fi crezut, atunci când vorbeşti despre Dumnezeu, a fi alungat, când viaţa ta este o continuă jertfă de inspiraţie cristică, a nu fi recunoscut, atunci când chipul ţi-e transfigurat de asemănarea cu Cel după al Cărui Chip am fost creaţi – iată tot atâtea situaţii care ne trimit cu gândul la cuvintele ce s-au spus chiar despre Domnul Hristos: „...dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 10-11). Acesta este traseul oricărui om ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlineşte: din partea lumii este inevitabil să aibă parte de îndoială, de judecată, de respingere. E o lume care nu se simte confortabil când se întâlneşte cu slava şi cu iubirea lui Dumnezeu. O lumea încă stăpânită de puterile întunericului.

Cei trei sfinţi continuă să dea mărturie, nu doar pelerinilor ce vin la Iaşi zilele acestea, ci tuturor celor ce caută cu adevărat pe Dumnezeu, cum că e firesc să ai împotrivire din partea lumii. E firesc să devii incomod, nebun chiar, în ochii celor ce le binevesteşti pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Răstignit şi Înviat. Dar că o astfel de atitudine nu e menită să te descurajeze, ci să te ajute să dobândeşti acea desăvârşită smerenie, cea care te înalţă până la a-L vedea pe Dumnezeu precum este (Cf. I Ioan 3, 2). Când poţi păstra pacea într-o inimă zdrobită, dar mângâiată de cuvintele Domnului, în pofida respingerii, atacurilor sau indiferenţei celor din jur tău, înseamnă că eşti pe Cale. Să te uiţi atunci cu atenţie: vei întrezări, la un moment dat, ca tovarăşi de drum, şi pe înflăcărata Marie Magdalena, şi pe Ioan cel ce glăsuieşte neîntrecut, şi pe Parascheva cea cu pas de pelerin. De voieşti, îi poţi vedea chiar acum, în cei ce aşteaptă, răbdători, să ajungă la limanul sfinţeniei – cel cu chip de baldachin înflorit şi raclă de argint aurit.