În timpul vieţii Sale pământeşti, au fost multe vindecări făcute de Hristos Domnul. Nu toate însă s-au desfăşurat după un acelaşi "scenariu". Uneori vindecarea se făcea ca răspuns imediat la cererea bolnavului, ba chiar, uneori, Mântuitorul Însuşi aborda persoana respectivă pe această temă (cum e cazul slăbănogului de la Vitezda), alteori vindecarea se făcea după insistenţe, unele chiar îndelungi, ale celui aflat în suferinţă (a se vedea cazul femeii hananeence). Cel mai adesea, după o vindecare, Domnul cerea discreţie asupra minunii, deşi avem şi un caz în care cel ce fusese demonizat - din ţinutul gherghesenilor - este îndemnat să rămână în acele locuri ca să spună "cât de mult bine i-a făcut lui Dumnezeu". Toate vindecările relatate de Evanghelii au, dincolo de unele elemente comune, şi ceva specific. Vindecarea celor zece leproşi, spre exemplu - despre care se va vorbi în bisericile ortodoxe în această duminică - are în centrul mesajului său ideea de mulţumire sau de recunoştinţă. Pericopa sună astfel: "În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit." (Ev. Luca 17, 12-19)

***

            La prima vedere, pare contrariantă atitudinea Domnului faţă de cei nouă care şi-au continuat drumul. La urma urmei, am putea spune, ei nu au făcut decât să respecte prevederea vechitestamentară, care le cerea să se arate preoţilor înainte de a se reintegra în comunitate. Mai mult, acest lucru este întărit de Însuşi Iisus, Care le cere să meargă şi să împlinească această exigenţă a Legii. Practic, ei se aflau sub ascultare. Unde au greşit? De ce sunt mustraţi? Avea nevoie Hristos de recunoştinţa lor, Îl ajuta cu ceva ca ei "să dea slavă lui Dumnezeu"? Nu cumva - ar spune un cârcotaş - El cerea discreţie, dar, de fapt, Îşi dorea recunoaştere din partea celor care beneficiau de aceste minuni? Iată doar o parte dintre întrebările ce s-ar putea naşte în orice minte prizonieră logicii acestei lumi...

***

            Ei bine, cei nouă leproşi nu au nici o scuză pentru comportamentul lor. Chiar şi în logica omenească, dacă există un pic de bun simţ, e de la sine înţeles ca un om să se întoarcă pentru a mulţumi binefăcătorului său, indiferent de cât efort ar presupune asta. Ei se puteau duce şi ulterior, după ce I-ar fi mulţumit lui Iisus, să împlinească şi cele ale Legii, spre a se reintegra în familiile şi în comunităţile lor. Gestul lor e similar cu al celui ce primeşte un cadou de la o persoană şi pleacă repede spre casă spre a se bucura de darul picat pe neaşteptate, dar fără a rosti măcar un "mulţumesc".

            Apoi, un alt aspect. Când unui om i se întâmplă ceva bun pe neaşteptate, poate fi de înţeles dacă, într-o primă instanţă, furat de euforia momentului, caută mai întâi să împărtăşească bucuria cu cei din jur, iar abia apoi ridică rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Dar dacă L-ai avut în faţa ta pe Însuşi binefăcătorul tău şi nu te întorci spre El să-i mulţumeşti înseamnă că nu ai înţeles că ai beneficiat de mila şi iubirea unei Persoane concrete. Ce teribil lucru să-L ratezi pe Dumnezeu chiar şi când Îl întâlneşti faţă către faţă! E o atitudine maladivă această exclusivă concentrare a noastră pe darurile primite în viaţa noastră, ignorând în mod voit pe Dăruitor. De aceea este atâta durere în lume, atâta frustare şi atâta depresie, pentru că nu mulţumim suficient pentru ceea ce avem în viaţă noastră şi ne frământăm mereu cu gândul la ceea ce nu avem.

***

            La ce le-a folosit celor nouă leproşi că s-au vindecat? Se vor fi bucurat de vindecarea lor o vreme, un an, zece, poate să mai fi trăit şi o sută de ani... Dar trupul tot la boală sau, în cel mai bun caz, la neputinţele bătrâneţilor şi apoi la momentul morţii ajunge. Să ne mulţumim doar cu o sănătate de moment? Sau să recunoaştem pe Dumnezeu ca sursă a vieţii noastre ca apoi să auzim şi noi, precum cel de-al zecelea lepros: "credinţa ta te-a mântuit"? Acest om recunoscător a primit, cu adevărat, mai mult decât ceilalţi nouă...

            Cam aşa ne-am putea gândi şi la momentul în care vor fi "un cer nou şi un pământ nou", la învierea cea de obşte: toţi vor primi înapoi trupurile lor (precum toţi cei zece leproşi s-au vindecat), dar numai cei care se vor întoarce atunci spre Dumnezeu cu recunoştinţă vor gusta binefacerile mântuirii! Cei care se vor întoarce spre ale lor, într-o atitudine de autosuficienţă, ignorând pe Dumnezeu Care este de faţă, aceia nu au cum să fie fericiţi. Ei ar fi cei care îşi doresc să fie nu dumnezei prin harul/ puterea lui Dumnezeu, ci dumnezei prin ei înşişi.

***

            Domnul a spus: "Slavă de la oameni nu primesc" (Ioan 5, 41). Ca atare, nu de asta ne-a creat. Lui nu-i lipseşte nimic, nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin ca noi să-i dăm slavă. El este plinătatea desăvârşită pentru că toate sunt de la El şi în El. Dar ideea este că noi avem nevoie să-L slăvim pe Dumnezeu ca în felul acesta să ne împărtăşim din slava Sa, de Viaţa Sa. Este vorba aici de harul Său, de energiile necreate. În acelaşi loc scripturistic ni se spune: "Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi" (v. 42-44).

***

            Nevoia de slavă / har/ energie este una fundamentală pentru om. Ea hrăneşte omul cum nu o poate face nimic din cele create. Când ne mândrim în noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism. Când o cerem, conştient sau mai puţin conştient, de la diavol, se cheamă că ne lăsăm posedaţi. Doar când o căutăm de la Dumnezeu este îndumnezeire.

***

            Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi ai Săi şi asta ne ajută să ne "aşezăm" ontologic corect, să ocupăm poziţia care ni se cuvine. Căci din această postură, în mod paradoxal, noi devenim dumnezei, primind "împărăţia cea gătită pentru noi". Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne facă fii ai Săi. Aceasta e mişcarea duhovnicească: te smereşti ca să poţi fi înălţat. Pentru că numai Domnul ştie cum să ne înalţe. Toată această smerire, lepădare a noastră în faţa Domnului, este spre a ne vindeca de ispita căutării în altă parte a slavei. Imediat ce suntem restauraţi, curăţiţi, îndreptaţi, luminaţi, primim tot mai deplin slava ce ne îndumnezeieşte şi se face, la rându-i, în pântecele nostru (adică în centrul fiinţei noastre), "izvor de apă vie", din care se adapă şi alţii. De aceea simpla prezenţă a unui om cu viaţă sfântă îi marchează şi-i ajută mult să se schimbe pe cei de lângă el.

***

            Dacă e să fie acum o criză cu adevărat, e criza de oameni cu viață sfântă. Criză de oameni care să nu primească nimic de la nimeni, nici măcar laude şi aprecieri. Care să nu se hrănească nici din faptele lor bune, nici din încurajările altora. Care să nu dorească decât slava lui Dumnezeu, prezenţa Lui, bucuria şi mângâierea Lui. Ne putem număra printre aceşti oameni dacă vom începe prin paşi foarte simpli: mulţumind mereu lui Dumnezeu pentru toate câte le avem, adică slăvindu-L. Slăvindu-L pe El, ne umplem de slava Sa. Şi aşa vom fi şi noi acel "unu din zece", câştigători în "jocul" acesta ce nu ţine de noroc, ci doar de bunăvoinţa noastră. Poate că, din 10 lucruri ce-mi marchează viaţa, am nouă motive de nemulţumire şi doar unul pentru care să fiu recunoscător. Mizaţi pe acesta din urmă. Nu e chestiune de noroc, câştigul e sigur!