Canonul de la duhovnic – pedeapsă sau rețetă tămăduitoare?

Puncte de vedere

Canonul de la duhovnic – pedeapsă sau rețetă tămăduitoare?

    • Canonul de la duhovnic – pedeapsă sau rețetă tămăduitoare?
      Canonul de la duhovnic – pedeapsă sau rețetă tămăduitoare?

      Canonul de la duhovnic – pedeapsă sau rețetă tămăduitoare?

Canonul dat la spovedanie este o făclie ce-l scoate pe om din întuneric la lumină, din boală către sănătate, din rătăcire pe calea cea dreaptă, reașezându-l la locul lui, în Biserica lui Hristos.

Iată-ne deja în post! Cu toții căutăm să ne cercetăm atent interiorul ființei, alergând la scaunul spovedaniei spre a ne curăți de greşeli, de gânduri care ne despart de Cereasca Împărăție. Potrivit rânduielii Sfintei Taine a Pocăinței, preotul, după ce ascultă mărturisirea celui dornic să se împace cu Dumnezeu, îi rânduiește un canon. De-a lungul anilor, am auzit numeroase păreri despre canon, numit în termeni teologici și „epitimie”. Unii creștini îl văd ca pe o pedeapsă, un fel de sancțiune aplicată penitentului pentru păcatele săvârșite. De aceea caută duhovnici permisivi, ca nu cumva canonul să le devină o povară prea grea. Alții îl consideră un mijloc de îndreptare a vieții fiului, fiicei duhovnicești. Sunt bine venite câteva lămuriri la o serie de întrebări privind această chestiune: De ce este necesar canonul? Nu e suficientă doar mărturisirea păcatelor? Ce rol are epitimia?

Legat de problema ridicată, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „după ce diavolul pustiește sufletul omului, se îndepărtează și lasă în suflet idolul păcatului”. Cu alte cuvinte, păcatul devine o a doua natură a fiinţei umane, modelându-i negativ felul de a fi, de a simți sau chiar de a gândi. Într-o asemenea nefericită stare, firea omenească nu mai „funcționează” după legile date de Creator, ci urmează mincinoasele obiceiuri ale patimii, ajunse o forță greu de stăpânit. Dialogul din cadrul spovedaniei pregătește  tămăduirea credinciosului de acele deprinderi pătimașe. De aceea, duhovnicul ascultă mărturisirea, punând, eventual, întrebări lămuritoare, apoi rânduiește, în numele lui Hristos, anumite recomandări constând în fapte sau atitudini contrare rătăcirilor ori căderilor spovedite, având tocmai menirea de a-l elibera pe cel rănit de ele, vindecându-l și izbăvindu-l. Tocmai aceste sfaturi, „rețete” duhovnicești constituie canonul; el capătă mai degrabă un caracter terapeutic decât pedepsitor, reprezentând un mijloc de corectare, de îndreptare. În timpul spovedirii păcatelor, preotul se arată ca un părinte iubitor, răbdător, dar, în momentul când statornicește canonul, el devine judecător și medic. El va estima modalitățile cele mai adecvate de tămăduire ale fiilor săi duhovnicești, incapabili să-și prescrie singuri medicamentul salvator. Dumnezeieștii părinți clarifică însuși statutul de judecător al duhovnicului: el nu proclamă sentințe, nu critică, ci apreciază, cumpănește cu dragoste antidotul potrivit penitentului. Însă prescripția duhovnicească nu se recomandă aleatoriu. De aceea, Sfinții Părinți au alcătuit canoane, prevederi utile ghidării preoţilor, pe care ei trebuie să le citească, să le știe, cumpănind cu grijă ca hotărârile luate să nu fie utopice, dar nici prea facile, permiţând astfel coabitarea cu păcatul, cu boala. Părintele Dumitru Stăniloae face o precizare extrem de importantă în acest sens: „Duhovnicului i se cere să fie în stare, prin citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să le argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze”. Nici nu se putea altfel, căci nu stabilirea canonului îl scapă pe credincios de păcat, ci împlinirea lui. Sfântul Nicodim Aghioritul ne adeverește că în îndeplinirea de către ucenic a epitimiei avem dovada cea mai puternică a faptului că acesta i-a înțeles rolul în învierea sa duhovnicească.

E drept că păcatele se iartă prin mărturisirea lor și dezlegarea dată de Hristos prin mâna și gura preotului. Totuşi sufletul rănit al celui ce primește milostivirea Domnului trebuie supus unei perioade de convalescență duhovnicească. Nu ajunge doar să-i arătăm preotului suferințele noastre sufleteşti, ci se impune și urmarea tratamentului adecvat spre a reuşi întremarea spirituală deplină. Însă, după mărturisirile dumnezeieștilor părinți, de foarte multe ori însănătoșirea apare concomitent cu împlinirea canonului. Unii sunt tentați să-şi ascundă păcatele, gândindu-se la vorba din popor: „timpul le tămăduiește pe toate”. Se pare că nu se întâmplă chiar așa. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „timpul nu foloseşte la nimic. Noi nu întrebăm dacă rana a fost deseori pansată, ci dacă pansamentul l-a făcut bine pe penitent. Numai rănitul ne arată când este momentul potrivit să-l scoatem”. Așadar, nici timpul, nici uitarea nu ne aduc pacea inimii, ci doar spovedania sinceră, însoțită de pocăință, urmată de canonul hotărnicit de duhovnic. Altfel spus, părerea de rău pentru cele ce am greșit alături de epitimia primită după mărturisire ne țin legaţi de Biserică și, implicit, de Împărăția Cerurilor.

Concluzionând, canonul dat la spovedanie este o făclie ce-l scoate pe om din întuneric la lumină, din boală către sănătate, din rătăcire pe calea cea dreaptă reașezându-l la locul lui, în Biserica lui Hristos, unde se va pregăti pentru părtășia deplină cu iubirea Sfintei Treimi. Chiar atunci când ni se pare cam aspru, canonul rânduit de duhovnic trebuie să poarte pecetea iubirii, a milostivirii Părintelui Ceresc,  căci dacă sufletul omului nu se simte înconjurat de iubire aici pe pământ, nu-și poate întinde aripile, înălţându-se către Veșnicie.