Preambul

Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaștere și recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte dar și în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de „comună primitivă” a creștinismului, un „punct zero” al ortodoxiei. A fost și așa ceva, am descoperit și multe altele…

Am ajuns la Ouranopolis, unul dintre porturile care duc spre Athos, după un periplu pe drumurile Bulgariei, o țară ce îmi rămâne stranie prin contrastul dintre natura darnică, promițătoare și modestia satelor, a caselor ce par încremenite într-un alt ev - dacă e să ne gândim la ambiția de țară europeană a acestui ținut. Și tot ca o interogație îmi rămâne și puținătatea sau chiar lipsa bisericilor din sate sau din micile orașe pe care le-am străbătut, în comparație cu ceea ce putem vedea pe meleagurile noastre sau în Grecia. M-a frapat, de asemenea, absurditatea unor semne de circulație ce impuneau restricții de viteză fără nicio noimă (judec asta după cultura și legislația noastră rutieră…) dar și frecvența apariției unor echipaje de poliție în locuri strategice și care au dat impresia unui stat polițienesc, aflat în stare de asediu (cel puțin 20 la dus și la întors…). În rest, oameni simpatici și afabili, cum pot fi întâlniți, de multe ori, și la noi.

Drumul către mănăstire

Vaporul care ne duce de la Ouranopolis spre Daphne este înțesat de lume bărbătească, de multe nații, tineri dar și bătrâni, laici dar și persoane consacrate (preoți, călugări), studenți studioși dar și pensionari, oameni singuri dar și grupuri de prieteni ori tați cu feciorii lor, oameni înstăriți dar și destul de modești – cei mai mulți fiind, după limba ce o deslușesc, greci, ruși, români, sârbi, englezi - și alții, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună cuviință, de tăcere și așteptare a unei întâlniri de excepție. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător dar nu sever, țărmurile își lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz și popas duhovnicesc.

Însoțitorul meu, un tânăr diacon care a mai fost prin aceste locuri, îmi arată la o vreme vârful muntelui, Aton, ce se deslușea în zarea și ceața dimineții. Face poze într-un mod care mie mi se pare profesionist și reușește să fie un bun companion. Este îmbrăcat în reverendă, dar pe cap are o șapcă albă, „de firmă”, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că tânăra generație de clerici reușește să reducă tot mai mult distanța artificială ce a existat atâta vreme între societate și tagma preoțească.

Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatopedi, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră și mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. Ce m-a impresionat: grija șoferilor ca toți pelerinii să ocupe un loc cât de cât confortabil, nimeni să nu stea în picioare, fiecare să se simtă că este luat în seamă (printre șoferi, unii erau români). După vreo oră de mers, ajungem într-un orășel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar prime imagini specifice locului: călugări grăbiți să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor - pește, sare, zahăr și alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezii așteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz și observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatopedi.

Intrarea

În drum spre acest locaș trecem prin dreptul unei gherete, un fel de vamă, unde suntem verificați  - de un nene cam plictisit, dar știind prea bine ce face - de acte și dacă figurăm pe lista pelerinilor ce trebuie să intre în mănăstire în respectiva zi. În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste locașuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obținut dinainte de la birourile specializate și pașaportul obișnuit. Același lucru se petrece și la poarta mănăstirii, unde un călugăr, binevoitor și răbdător