Recent, am decis să nu mai vorbesc la telefonul mobil decât după ce îmi voi achiziţiona un headseat. Am constatat, că după ce aveam conversaţii prelungi, acuzam o durere surdă la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare. Nu am documentat ştiinţific posibila legătură dintre radiaţiile emise de telefonul mobil şi aceste dureri. Ce aveam să aflu, în momentul când prietenii m-au văzut utilizând căşti şi fir la telefon, era că mulţi dintre ei acuzaseră aceleaşi simptome…

Este îngrijorător faptul că numeroşi părinţi le pun la ureche copiilor mici telefoanele sau le cumpără telefoane mobile. La prima conferinţă internaţională despre relaţia dintre telefonia mobilă şi sănătate, cercetătorul suedez Lennart Hardell a declarat că la persoanele care au început să folosească „celularul” înaintea vârstei de 20 de ani s-a constatat o creştere a frecvenţei tumorilor cerebrale. S-a discutat la acea manifestare ştiinţifică despre riscurile la care sunt supuşi copiii care locuiesc în apartamente în care există telefoane mobile şi sisteme wireless.

Îmi amintesc de o seară când am vizitat Clinica de Hemato-Oncologie a Spitalului „Sf. Maria” din Iaşi. Într-unul din saloane, sub privirile încărcate de suferinţă ale mamelor trei „îngeri chilugi” se jucau. Rostogoleau, unul spre altul un flacon gol a cărui conţinut circula prin sângele vreunuia din ei, şi, se amuzau de fiecare dată când recipientul ajungea sub pat şi trebuia să-l recupereze şi să-l aducă din nou în joc. Mamele priveau şi oftau adânc. Când unul din ei se uita spre ele acestea schiţau un zâmbet. Zguduite de durere şi covârşite de noianul problemelor ce le domina existenţa, mamele simulau un surâs.

– Mami, nu fi tristă! În curând vom pleca de aici.

– Da, Mircea, o să plecăm repede de aici! răspunse Mioara şi ieşi din salon muşcându-şi buzele şi ţinându-şi respiraţia. Pe hol slobozi un plâns în braţele unei infirmiere ce-i ieşise în cale şi care nu înţelegea de ce „nu de împacă cu ideea”…

Mircea, Răducu şi Ovidiu ştiau că Mioara se ascundea şi că „a plecat să plângă”, după cum spuneau ei. Continuau să rostogolească flaconul şi să se amuze. Stăteam pe pat şi îi priveam. Flaconul se oprise în piciorul meu. Răducu, m-a prins de picior şi a început să tragă de şiretul pantofului.

– Vreau să leg asta de bidon. Mi-am scos şiretul şi i l-am dat. Deveniseră mai veseli. O parte a şiretului o legaseră de gâtul flaconului şi alta de piciorul patului şi îl roteau în jur.

– Ce frumos cântau aseară! Ai auzit?

– Nuuu! Dimineaţa cântă mai frumos!

– Ba nuuuu! Seara!

Nici unul nu voia să se impună în faţa celuilalt chiar dacă fiecare era convins că are dreptate. Continuau joaca şi mai aruncau câte o privire înspre mamele lor care încercau să-şi mute gândurile completând integrame.

– Mie mi-au spus că o să cânt cu ei. Cred că o să plec. Maaamiii! O să plec să cânt!

– Unde să pleci Ovidiu? Cu cine?

– Ei, nu ştii tu… şi ceilalţi doi chicoteau complice. Să nu plângi mami! O să vin să-ţi cânt şi ţie şi lui buni’!

M-au rugat să rămân cu ei în salon. Ele au coborât la chioşcul de jos la o cafea. Două din ele îşi mai procurau de peste drum şi câte o sticlă mică cu un întăritor. Dar numai în zilele în care nu venea nimeni din familie.

„Pe mulţi bolnavi de cancer boala aceasta i-a dus în rai”, spunea părintele Paisie Aghioritul. Părinţilor acestor copii, care nu desluşesc sau refuză să înţeleagă mesajele acestora, le amintim că „Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi se vor bucura de mare fericire” (Isaia 54, 13).