Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii - Pescuirea minunată - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Predici

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii - Pescuirea minunată - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

    • Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii - Pescuirea minunată - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul
      Duminica a XVIII-a după Rusalii - Pescuirea minunată

      Duminica a XVIII-a după Rusalii - Pescuirea minunată

Întâmplarea minunată de pe ţărmul Mării Tiberiadei ne învaţă să ne unim voia noastră cu voia lui Dumnezeu, să renunţăm la părerea şi ambiţia noastră şi ca nişte ucenici supuşi, să lucrăm cu credincioşie, precum ne porunceşte Domnul.

Ancoraţi în Dumnezeu, toate ne sunt cu putinţă.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie ne istoriseşte despre neputinţa şi dezamăgirea Apostolului Petru care, după ce o noapte întreagă s-a ostenit cu pescuitul, n-a prins nimic. Însă, în clipa în care Iisus îi porunceşte să arunce mreaja în mare, pescarul galileean, cedând voinţei Mântuitorului, are parte de o pescuire minunată, prinde mulţime mare de peşte (Lc. 5, 6).

Întâmplarea minunată de pe ţărmul Mării Tiberiadei ne învaţă să ne unim voia noastră cu voia lui Dumnezeu, să renunţăm la părerea şi ambiţia noastră şi ca nişte ucenici supuşi, să lucrăm cu credincioşie, precum ne porunceşte Domnul.

Dacă-L ascultăm cu smerenie pe Stăpânul ceresc vom primi, în mod sigur, ajutorul Său care transformă răul în bine, slăbiciunea în putere şi înfrângerea în biruinţă.

 

Iubiţi credincioşi,

 

În Vechiul Testament ni se spune că poporul lui Israel a avut de luptat cu filistenii. Din rândul acestora s-a ridicat, într-un timp, un uriaş - Goliat - căruia nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă. Atunci, David a zis lui Saul: „Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean” (I Regi 17, 32). Dar tot David a mai spus că nu poate să lupte în armură, căci nu este obişnuit cu ea.

David nu putea să-l înfrângă pe Goliat cu propria putere, dar Dumnezeul Cel viu, pe Care se bizuie toată credinţa lui, poate să biruie. În faţa ochiului său duhovnicesc stătea Acela Care odinioară era în faţa zidurilor Ierihonului, când Iosua a trebuit să lupte. Această „căpetenie a oştirilor lui Dumnezeu” mai este şi azi în acţiune.

Lupta lui Israel în acele zile era o luptă a lui Dumnezeu, la fel ca atunci când soarele şi luna trebuiau să se oprească din mersul lor, pentru ca Iosua să judece pe canaaniţi cu judecata lui Dumnezeu.

Nimic nu ne dă fermitate şi dârzenie în luptă ca adevărul că acţionăm pentru Dumnezeu şi că El este cu noi. Având convingerea că stăm de partea lui Dumnezeu, nimic nu ne poate abate de la calea slujbei pentru El.

Sfântul Apostol Pavel putea să spună: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filip. 4, 13). Cel mai slab credincios poate totul prin Hristos. Împăratul David a cunoscut puterea prezenţei lui Dumnezeu în pustietate şi singurătate, înainte de a ieşi la iveală. Acolo, Dumnezeu l-a scăpat din ghearele leului şi din laba ursului, iar acum El îl poate scăpa din mâna filisteanului.

Aceasta este credinţa adevărată, care în orice împrejurare se alipeşte de Dumnezeu.

Se spune despre o sfântă că, la un moment dat, s-a gândit să construiască o biserică, dar nu avea decât 2 bani. Episcopul i-a spus: „Bine, bine, te gândeşti să faci o asemenea construcţie, dar cu ce ai s-o faci? Gândeşte-te dacă eşti în stare s-o faci cu aceşti 2 bănuţi! Îndrăzneşti să începi o asemenea lucrare?”. Ea a răspuns: „Aşa este dacă lucrurile rămân numai pe seama mea. Dar dacă mă întovărăşesc cu Dumnezeu, atunci totul este posibil!”.

De aici se vede limpede că recunoaşterea puterii lui Dumnezeu devine putere şi în noi. Credinţa este o schimbare de condiţie umană, prin alianţa iubirii active cu Dumnezeu. Dacă avem credinţă în Tatăl Atotţiitorul şi în purtarea Sa de grijă, vom primi întotdeauna putere de la El spre a învinge suferinţa sau lipsa.

Părintele ceresc poate să înmulţească ceea ce ni se pare puţin şi poate să prefacă în bine ceea ce ni se pare supărător.

Sfântul Pavel ne spune: „Şi pentru ca să nu mă trufesc..., datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei..., pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine” (II Cor. 12, 7-8). Dumnezeu i-a dat Apostolului puterea să biruiască acea boală fizică. El n-a fost biruit de ea. Ghimpele în trup nu l-a ţintuit pe Pavel în pat ca pe un invalid, ci l-a împins spre o mai mare dependenţă de Hristos, spre o mai mare putere.

De aceea, el scria atât de minunat şi de frumos: „Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care-L iubesc” (Rom. 8, 28). Când Apostolul zice „toate”, vorbeşte de suferinţă, de boli, de sărăcie, de prigoane. Aceste necazuri, dacă sunt primite cu smerită supunere şi cu îndelungată răbdare, se prefac în valori veşnice. „Aşa de mare e bunătatea lui Dumnezeu, încât El chiar din rele poate scoate cele bune. Ba Domnul nici n-ar permite necazurile, dacă n-ar putea să aducă prin ele un bine mai mare” (Fericitul Augustin).

Înainte de a fi folosiţi din plin de Dumnezeu, va trebui, poate, să fim răniţi adânc. Istoria ne stă martoră. Să luăm doar două pilde.

Dumnezeu n-a împiedicat pe cei trei tineri evrei credincioşi să fie aruncaţi în cuptorul de foc din Babilon. Dar lăsându-i în mâna lui Nabucodonosor, prin acea încercare, El i-a făcut mai strălucitori decât dacă ar fi fost oaspeţi permanenţi în casa regelui.

Ce poate fi mai îngrozitor decât osândirea să fii spânzurat pe un lemn, gol, în văzul mulţimilor, alături de doi criminali? Asta a fost suferinţa şi moartea Mântuitorului, Care a primit să bea acest pahar rânduit de voia Părintelui Său.

Cât de dureros a fost acest obstacol al răstignirii pe care Iisus l-a întâmpinat! Totuşi, n-a fost înfrânt de el! De aceea „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 9).

Prin propriile noastre puteri nu putem nimic, dar, dacă te faci instrumentul lui Dumnezeu, vei putea totul, căci, în bunătatea Sa, El vrea să utilizeze instrumente neajutorate, ca tine, ca mine. Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos, Care este un Părinte, un Frate şi un Învăţător, căci nimic în această viaţă nu este mai tare decât Hristos.

El este mai tare decât orice ispită, păcat şi eşec, mai tare decât orice greutate şi problemă, căci a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18).

Când ne aşezăm viaţa noastră în mâinile Domnului printr-un act personal de abandonare, El ne dă puterea să devenim mai mari decât am visat vreodată că am putea fi, mai mari decât o boală, mai mari decât slăbiciunea noastră, mai mari decât ura noastră, mai mari decât înfrângerile noastre.

Cu Hristos putem avea un uriaş în noi, precum arată Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan când zice: „Cel Care este în voi (Hristos) e mai mare decât cel care este în lume (Satana)” (I In. 4, 4).

De aceea, nu trebuie să fim înspăimântaţi de răutatea care ne împresoară, nici copleşiţi de problemele pe care le întâmpinăm. Cu Iisus, Biruitorul iadului, putem învinge puterea răului.

Când israeliţii l-au văzut pe gigantul Goliat au zis: „Priviţi la el. Priviţi la mărimea lui, la puterea lui, priviţi cât de mare este el faţă de noi!”. Dar David a zis: „Aşa este, dar priviţi-l cât de mic este el faţă de Dumnezeu!”.

De fapt, Dumnezeu foloseşte, adeseori, suferinţele şi greutăţile pe care le îndurăm ca să ne arate din nou că El este unica noastră sursă de putere. Când, în încercările noastre, vedem acest adevăr revelându-ni-se şi ne întoarcem spre El cu rugăciuni şi laude reînnoite, atunci, în mod sigur, vom primi „har, spre ajutor, la vreme potrivită” (Evr. 4, 16).

 

Iubiţii mei,

 

Să nu uităm că în Sfânta Scriptură zdrobirea este adeseori premergătoare binecuvântării. După ce lui Iacob i s-a frânt coapsa şi a rămas olog, Dumnezeu l-a cinstit, schimbându-i numele în Israel (Biruitorul lui Dumnezeu) şi l-a binecuvântat (Fac. 32, 24-29).

Când Isaia L-a văzut pe Domnul „plin de mărirea Lui”, el a fost umilit de condiţia extrem de păcătoasă în care se afla. O singură privire asupra sfinţeniei lui Dumnezeu l-a despuiat de toată mândria, făcându-l să strige: „Vai mie, că sunt pierdut! Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Is. 6, 5). Prima dată a fost pierdut, apoi a fost în măsură să răspundă chemării lui Dumnezeu pentru slujbă.

Când Sfântul Apostol Pavel era copleşit de slăbiciuni, dureri şi nevoi, se bucura de acestea şi simţindu-se împuternicit de Dumnezeu, spunea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10).

Noi ştim că numai pentru că trupul lui Hristos a fost frânt şi sângele Lui a fost vărsat pe colina Golgotei, curg binecuvântările curăţitoare pentru viaţa noastră. Tatăl ceresc îngăduie să avem parte, în această „vale a plângerii”, de anumite greutăţi şi necazuri, dar nu trebuie să ne lăsăm biruiţi de ele.

Dacă ne încredem în El, Îi îngăduim, astfel, să prefacă zdrobirea noastră în măreaţă binecuvântare. Suntem confruntaţi cu frământările şi cu dificultăţile existenţei chiar acum? Să ne îmbărbătăm inima, punându-ne vieţile în mâna lui Dumnezeu, prin Care putem învinge şi în mijlocul suferinţelor.

Să ne amintim că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus clar: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Amin.