Text și context

Episodul de astăzi vine să ne prezinte o primă întrevedere cu cel care va deveni corifeul cetei ucenicilor, Petru. Ajuns pe țărmul Mării Galileii, străjuit de niște frumoase terase naturale care-i dau aspectul unui adevărat amfiteatru, Mântuitorul va vorbi mulțimilor. Nu oricum, ci urcat în corabia lui Simon, fiul lui Iona. Omul tocmai curăța mrejele după o zi lungă de pescuit. Una ce nu fusese rodnică. Dimpotrivă. Va accepta însă, solicitarea de a-L găzdui știind că munca Lui e una ziditoare. I se dusese de mult faima pe acele meleaguri.

Mână la adânc!

Odată încheiată propovăduirea, Învățătorul va adresa pescarului o poruncă. „Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”. Sunt cuvinte ce sună ciudat. Cu precădere când ele vin din gura unui necunoscut și sunt adresate specialiștilor. Lezează orgolii. E de presupus că un pescar versat precum viitorul Apostol cunoștea mersul apelor și cele ce țineau de meseria lui. Era capabil, așadar, să evalueze contextul prielnic și știa cam pe când ar trebui să arunce mreaja. Așa se explică cuvintele sale, ce-L iau parcă în râs pe Vorbitor: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Totuși, Simon nu se opune. Face ascultare. Consecința e una imediată. Se prinde atât de mult pește, încât e nevoie de ajutor din partea celor de pe corabia vecină. Când Petru va deveni Apostol, iar Hristos va trece prin Patimă și Înviere, acest episod îi va sluji drept moment-portal, spre a-L recunoaște și a se încredința de realitatea prezenței sale.

Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!

Dacă ascultarea rodește în mod frumos în ceea ce privește activitatea pescuitului, același lucru se va întâmpla și sub aspectul deșteptării conștiințelor. Simon e mirat de ceea ce se întâmplă. Inima-i e răvășită. Și aidoma omului care-n simplitatea lui, e conștient că Cel ce-i stă-nainte e de o măreție copleșitoare, îi cere să plece de la el. Nu pentru că nu și-ar dori o astfel de prezență. Dimpotrivă. S-ar putea spune chiar că atitudinea lui e parte din ceea ce specialiștii de astăzi numesc psihologie inversă. E conștient, însă, de ciudatul situației. Vede izbitorul contrast ce se iscă între Hristos și sine. Și acționează ca un evreu veritabil. Ar dori ca El să nu se spurce în prezența unui atât de mărunt ins cum e pescarul cu care interacționează. Domnul îi apreciază sinceritatea și smerenia.

Atitudinea Domnului e însă una neașteptată, din perspectiva logicii lor: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Cuvintele Învățătorului vin să alunge frica. Ea e cea care-l imobilizase pe viitorul Apostol. Și reușesc să-l scoată din zona de confort. Pentru totdeauna. Din acel moment, Simon va deveni Petru, iar marea lumii va reprezenta locul în care va fi chemat a-și exercita calitățile de corăbier și pescar deopotrivă. Evanghelistul conchide: „și trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. Nu doar Petru i se alătură, ci și cei care erau cu dânsul. Scurt, fără zăbavă și fără înteebări inutile.

În loc de concluzii

De câte pescuiri minunate nu ne-a învrednicit oare și pe noi Domnul? Ca și-n cazul lui Petru, El ne-a pescuit pe noi. Ne-a așezat în mrejele iubirii și ale iertării și ne-a urcat în corabia mântuirii. Spre a ne feri de înec și a ne scoate la liman. Și de câte ori nu i-am zis noi, oare, să plece de la noi? Dar nu precum a făcut Petru, ci mai degrabă pe ton deranjat, ca Gherghesenii. Căci ceea ce am pus în prim plan nu a fost măreția Lui, ci micimea noastră. Una care, din păcate, n-a fost asumată, ci postulată în chip grosolan, ca și când ar fi fost normativă. Poate că ar fi vremea să schimbăm nițel unghiul de a privi lucrurile. Și să-I cerem să plece de la noi doar până ce vom curăți sufletele, spre a i le oferi drept lăcaș primitor. Ori să-L rugăm să curețe El neputințele noastre și să-și facă bineplăcut sălaș între tablele de carne și pulsiuni clocotinde ale inimii noastre. Bucuria va fi mare, rodul înmiit. Îndrăzniți!