Într-o primă încercare, pelerinajul ar putea fi definit ca un proces. Ceva care are loc în timp, o călătorie care trece prin lumea creată în mintea prin care gândim despre cum să ne mântuim împreună și inima prin care vedem personal sfințenia locurilor ajutătoare și a unor oameni.

Dacă un pelerinaj este o călătorie spre locuri sfinte, atunci despre pelerinaj ne-a învățat Hristos în călătoria Sa de la naștere prin Înviere spre cer. O înțelegere realistă a pelerinajului ar putea fi disponibilă cuiva care trăiește după acest model, iar una idealistă, adică după mintea omului, cuiva care simplifică modelul Său, având o înțelegere parțială. Înțelegerea parțială vine mereu în absența unei trăiri complete întru Hristos.

Din această perspectivă, întotdeauna există și un grad de realism, ca drum început pe care te afli, și unul de idealism, ca rezultat al gândirii prea mult asupra a ceea ce ai făcut și urmează să faci în orice pelerinaj omenesc. Singurul pelerinaj complet ar fi al Domnului, noi doar tindem și nădăjduim spre un astfel de drum.

Cu alte cuvinte, există un risc de a ne opri cu drumul la mănăstiri și locuri sfinte, în loc să ne ducem de la ele direct în Cer – ceea ce ar putea fi posibil numai cu mila Domnului, prin dar, nu prin decizia noastră, ca persoane. O imagine realistă asupra pelerinajului s-ar putea să aibă legătură cu faptul că drumul nu se termină niciodată aici, în timp. Nu putem spune că am făcut un pelerinaj, nu putem să ne lăudăm cu el, pentru că el este permanent, dacă ne-a adus vreun folos duhovnicesc ce am făcut și nu am căzut sub ispitele de după călătoria dus-întors efectivă. Pentru că ispitele, ca și atunci când ieși de la Sfânta Liturghie, vor veni mai intense, din invidia diavolului și a celor prin care lucrează, pentru ca întorsul din pelerinaj să fie nu numai geografic, ci și duhovnicesc.

Dar să numim convențional aceste mici călătorii de acasă la locuri sfinte ca fiind pelerinaje, chiar dacă ele sunt parțiale și nu au rost decât în cel mare, al vieții trăite în Hristos. Sunt unii care, privind în urmă, spun că se poate vedea o creștere a pelerinajelor. Primul pelerinaj ar fi cel al copilului cu privirea curată, care privește lumea și pe tine în ochi cu încredere. Ce e mai sfânt ca loc aici, nu în cer, decât creația lui Dumnezeu curată, neîntinată? Apoi, pe măsură ce oamenii cresc, sfințenia s-ar concentra mai mult în anumite locuri, în anumite clădiri, în instituții cu care e bine să se obișnuiască și cei mici pentru când vor fi mari și nu-L vor mai putea vedea pe Dumnezeu peste tot. Adulți fiind, nu mai putem fi cu ușurință curați cu inima și în priviri în afara locurilor sfinte, și atunci le căutăm ca să bem apa nestricăcioasă, vie, ca dintr-un izvor. Dacă am băut-o cu adevărat, nu mai însetăm din nou și revenim la locurile sfinte numai din dragoste. Dar cine este cel care nu cade și nu revine – și iar revine, de șapte ori câte șapte? Pe măsură ce creștem și starea căzută ne devine cunoscută, simțim nevoia pelerinajelor pentru o întărire. Pe măsură ce pelerinăm, trecem de la o falsă cunoaștere la o reală cunoaștere. A merge în pelerinaje devine un antrenament pentru a rezista creștinește în lume, ținând adevărata cunoaștere la îndemână, nu numai în minte, ci și în inimă.

Antrenamentul presupune efort și voință, timp alocat rupt din timpul lumesc. Se naște o nouă realitate, nu la fel ca cea a ființei lui Dumnezeu, dar în care trăim, viețuim pe pământ. Pelerinul devine un atlet întru Hristos. Iar atlet fără antrenor nu poate exista, preoții însoțitori, duhovnicii joacă acest rol. Se dezvoltă un adevărat ecosistem al pelerinajului, o echipă al cărei succes se va judeca nu numai la dreapta judecată, ci și în funcție de prestația în lume în timpul pelerinajului și după. Se pot face chiar și antrenamente pregătitoare pentru mari pelerinaje, participare intensă la slujbe, ca să profiți cât mai mult de drumul mai rar, mai departe, la locul cel mai sfânt. Unele pelerinaje pot deveni chiar instituții, concentrând resurse. Ca în jurul oricăror resurse, aici se pot aduna alți oameni care poate că nu caută pe Hristos, ci mai degrabă resursele: să vândă ceva, să dobândească prestigiu, să fie văzuți. Nu e nimic rău în asta, sunt numai forme ale plaselor pescarilor duhovnicești prin care se prind peștii pentru a fi aduși în barca Bisericii. Unde sunt pescarii? În Cer, nu în lume. Sfinții știuți, la ale căror moaște poate mergem, și neștiuți, care ne țin cu rugăciunile lor. 

Când sociologii și psihologii se apleacă asupra pelerinajelor, ei văd realitatea lumească a ecosistemelor de pelerini. Nu pot vedea prin ochii copilului care au fost, pentru că le-o interzice metoda. Nu pot vedea nici prin ochii sfinților care văd pelerinajele din Cer sau a celor îmbunătățiți de pe pământ, pentru că le interzice aparatul conceptual cu care lucrează. Ar ieși din rândul oamenilor de știință și ar intra în cel al pelerinilor. Se naște un realism obiectiv, științific, despre pelerinaje. Este un realism modest, dar nu neapărat nefolositor. Pe lângă folosul pentru politici sociale și culturale, prin popularizarea în cărți a acestor cunoștințe mici se află câte ceva, prin ghicitură, despre pelerinajul mare întru Hristos. Artiștii vor face filme despre asta, ca un fel de idealizare a unei idealizări, oglindă din oglindă. Într-un colț de sală, un om o să vadă filmul, o să râdă și o să vrea să vadă și realitatea, ca să râdă mai mult. Iar în situația reală, Dumnezeu poate intra în acțiune ca personaj principal, schimbând viețile, după voia Lui – și va fi văzut sau nu, după starea și voia noastră.

Există o unitate duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, o ordine omenească pentru a ajuta creșterea. Ordinea omenească vine și cu dezordine prin însăși natura ei căzută. La început, copii, nu știm ce sunt ordinea și dezordinea, știm numai ce este sfințenia. Mai târziu pierdem ce știm și învățăm să prețuim cu mintea numai ordinea. Cei care au mers și au fost duși mai departe zic că putem privi și dezordinea cu dragoste și durere, văzându-i treptat rosturile în ordinea mai mare a lucrării lui Dumnezeu în lume. Ar fi un fel de a redeveni copii fiind adulți, de a avea o privire curată într-o lume care e mult mai bogată și diversă decât cea vizibilă celor mici, întreaga lume naturală, socială, culturală.

Atunci, pelerinajele mici, definite conform dicționarelor, ar fi și ele o parte a acestei lumi curate în orice fel s-ar manifesta ea, și poate că s-ar apropia trecerea în bucurie lăuntrică și durere față de oameni spre Cel Sfânt. Pelerinajul s-ar încheia.

Pregustăm această încheiere în rugăciunea personală și comunitară când ne e dat să fie fără de împrăștiere. Treptele imaginilor dispar, iar pentru unii mai aleși decât noi, dispar și treptele cuvintelor.