Text și context

Apropierea Patimilor Îl determină pe Hristos să vorbească, prin intermediul unor comparații, ori parabole, ucenicilor, despre acestea. Un astfel de exemplu îl constituie și pasajul pe care-l avem în vedere. El este plasat cronologic după momentul intrării Sale în Ierusalim și acțiunea desfășurată, în forță, în templu, de alungare a comercianților. Parabola e cea de-a doua dintr-o frumoasă înșiruire. Cea dintâi vorbește despre feluritele forme de manifestare ale dragostei și ascultării. Cea de-a doua despre recunoștință, responsabilitate și asumare. 

Via și slugile netrebnice

Bun pedagog, Învățătorul apelează la calitățile intuitive ale auditoriului. Prezintă o situație pe care cei de față o pot ușor asocia cu episoade pe care le mai întâlniseră. Un om a sădit o vie, a îngrijit-o, a săpat în ea teasc, a clădit un turn, a dat-o unor muncitori care se angajaseră să aibă grijă de ea și a plecat în depărtare. La momentul recoltării roadelor, a trimis trei slujitori ai săi spre a rezolva acest aspect cu caracter administrativ. Toți trei au fost uciși. La fel se va întâmpla și cu următoarea serie a trimișilor. În cele din urmă, fiul va fi cel delegat la fața locului, tatăl gândind că se vor rușina de el și își vor veni în fire. Va împărtăși, însă, soarta nefericitelor slugi anterioare. 

Odată încheiată istorisirea, Iisus îi întreabă pe cei de față: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Lumea va răspunde într-un glas: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor”.

În loc de concluzii

Spre a arăta că se identifică în ipostaza fiului din parabolă, Hristos face și o referire la un paragraf din textul Vechiului Testament. Unul cu caracter de profeție mesianică. Arată reprezentanților Legii Vechi că Împărăția, ai cărei proprietari se credeau, se va lua de la ei și se va da neamurilor, în funcție de roade. Cu alte cuvinte, dacă el e Fiul din parabolă, ei sunt slujitorii cei răi. Slugile ucise sunt profeții. Referințe la ei făcuse anterior, în cadrul relatării. 

Citită într-o cheie de actualitate, parabola poate fi înțeleasă și altfel. În ipostaza slugilor care au suferit strămutări de conștiință și și-au uitat rostul ne putem regăsi cu ușurință și noi. De fiecare dată când ne considerăm proprietarii darurilor pe care ni le-a oferit Domnul, adică, devenim victime ale mândriei, suntem aidoma lor. Refuzăm să acceptăm faptul că tot ceea ce avem ne este dăruit vremelnic și înspre administrare și că, e firesc să oferim Celui care ne-a înzestrat cu atâtea bunătăți, roadele la timpul lor. În plus, de fiecare dată atunci când păcătuim, ne asemănăm celor care au ucis pe slugile trimise și lezăm dragostea imensă a lui Dumnezeu față de noi. Ca atare, dincolo de aspectele profetic și autobiografic, pericopa de astăzi vine să ne vorbească și nouă. Despre vie, care nu e altceva decât lumea în care trăim. Despre modul în care ar trebui să o ajutăm să rodească. Și despre cum ar trebui să oferim roadele ei celui care ne-a trimis aici. Îndrăzniți!