A trecut mai bine de un an de când Muma Chiva, cea grabnic ajutătoare, misionară, credincioasă, bine alergătoare în toate părţile, cea bună, - Muma Chiva, bunica Parohiei, vecină cu Veacul, - ne-a părăsit, mergând pentru totdeauna Acasă.

            Parohia este mai tristă fără Muma Chiva, mai săracă, mai altfel. Rar se nasc oameni care să definească într-un astfel de mod o comunitate şi mai rar sunt întâlniţi oameni care reuşesc a sădi o comunitate în Cer.

            Muma Chiva a suferit mult şi s-a bucurat la fel de mult, pe cât a suferit. Era un om care ştia să facă şi din suferinţă bucurie. A suferit în tinereţe (poate fi prinsă lângă icoană imaginea aceasta a femeii cu legătura de iarbă în spate, legătură de câteva ori mai mare decât omul care o duce), a suferit când i-a murit soţul (Victor, prin 1988; copiilor, Victoraş şi Nuţu, nu le-a fost îngăduit să vină nici la înmormântare să-şi mai vadă o dată tatăl), a suferit după ce i-au fugit copiii din lagărul comunist român (când a mers să-şi primească cartela pentru raţia de pâine a fost refuzată: acum să-ţi trimită copiii din America, - i s-a răspuns), a suferit mult când a văzut că pe pământul ei alţii au ridicat o casă, dar cel mai mult a suferit când a trebuit să-şi vândă văcuţa. Muma Chiva suferea ori de câte ori cineva suferea, era şi un fel de vindecător al satului, având pentru fiecare om acelaşi sfat simplu: să nu te laşi, mamo, la pat! Muma Chiva a suferit atunci când satul întreg a fost strămutat într-o altă vatră. De atunci trăia cu o spaimă permanentă: mamo, să nu ne mute iar, pe Vale, sus!

            Muma Chiva s-a bucurat mult şi avea un dar deosebit şi rar întâlnit, acela de a împrăştia în jur bucurie, de a o strecura şi în cele mai năpăstuite suflete. S-a bucurat când a mers în America la copiii ei. Povestea cu atâta mândrie cum a fost cu avionul, cum a impresionat cu hainele ei româneşti... Muma Chiva se bucura mult văzând cum îi cresc nepoţii, strănepoţii, dar mai ales se bucura ori de câte ori întâlnea un Om. Nu putea fi minţită, cunoştea Omul dintr-o mie. Cel mai mult se bucura însă când venea la Sfânta Biserică. A venit până când a căzut pe treptele ei.

            Două ziceri pe care Muma Chiva le repeta mi se par emblematice: nu se ştie ca pământul, din ce parte bate vântul; nu se ştie niciodată ce-i în casa omului. Pentru prima dată în istoria Parohiei noastre se ştie, vântul bate de pe pământ în Cer, ducând cu el sufletul Mumei Chiva. Ea ştia ce este în casa multora. Cu puţin timp înaine de a pleca am întrebat-o ce face şi mi-a răspuns simplu: ce sa fac, mamo, vreau să merg Acasă. Acum este Acasă, acolo, având vecina pe Sfânta Paraschiva.

            În fiecare parohie, sunt convins, există o astfel de mumă.