De curînd un ziar din Zürich a publicat o știre senzațională: Se relata despre lucrările unui fizician foarte cunoscut care a început să construiască un computer gigant, dotat cu funcțiuni absolut uluitoare și anume:  Mașinăria năzdrăvană ar fi capabilă să descrie toate evenimentele care s-au petrecut în cursul întregii istorii a omenirii, cauzele care le-au produs, mersul lor, efectele imediate sau mai târzii pe care le-au avut, prezentând astfel un tablou uriaș al mersului umanității de la începuturile ei. Dar nu numai atât. Ea va putea descrie în amănunt și toate evenimentele care vor avea loc în viitor, cauzele, felul cum vor decurge precum și consecințele ce vor decurge din ele. Orice se va întâmpla: conflicte, războaie, crize economice, globalizarea întregii lumi, cu toate aspectele ei financiare, pe care oamenii lucizi o consideră nefastă, catastrofală, epidemii, mișcări sociale, se pot descrie în amănunt, se pot cunoaște de pe acum.

Unii își manifestau încântarea, mândria pe care o asemenea descoperire epocală ar produce-o. Lumea va deveni mai eficientă, ziceau ei. Măsurile luate vor creea o planetă nouă în care totul este reglementat cu precizie, totul se include în limite bine stabilite, limite între care va evolua omenirea precizând cum avem și cum nu avem voie să trăim, conform noțiunii de „politic corect”, noua modalitate elegantă de dictatură a gândirii, adică noțiunea modernă de „democrație”. Din acest eveniment se vede, spun unii, că raționalitatea triumfă. Lumea deci este supusă acestei raționalități, care, cu legile ei ferme, de neevitat, ne obligă să ne încadrăm  într-o „disciplină” nu numai de viață dar chiar și de gândire, de evaluare și definire iremediabilă a realității, a iluziei de libertate a existenței noastre.

Alte opinii au fost mai puțin entuziaste. Oamenii s-au întrebat: „unde rămâne atunci libertatea noastră?” Ce se întâmplă cu imprevizibilul care face lumea mai frumoasă?  Cărțile pe care le scriem, muzica pe care o auzim, oamenii pe care-i întâlnim întâmplător, de care ne apropiem și începem să nutrim pentru ei sentimente pe care nu le aveam înainte? Există clipe de fericire, nemaiîntâlnite înainte, care dau vieții bucurie, tocmai pentru că nimeni nu le prevede!  Nu poate aduce oare imprevizibilul fericire în sufletul nostru? Sau chiar durere, care ne preschimbă mentalitatea, opiniile, comportamentul? Nu contribuie și acest fel de imprevizibil la varietatea, noutatea, tiparele noi ale vieții? Nu se transformă acestea în perspective largi, inovatoare, care dau culoare, care ne șlefuiesc simțirea, sentimentele, sensibilitatea, făcându-ne ființe noi, capabile să perceapă lucruri pe care limite fixe, rigide, de netrecut, le țin pentru totdeauna departe, în necunoaștere?      

Ca o replică la optimismul și entuziasmul naiv de care suferă omenirea în ultimele decenii, există  reflexii ale unor oameni de știință, nu neapărat pesimiste, dar nici exaltate, ci de o meditație mai ponderată. Pentru că trebuie să recunoaștem,  repet, de fapt suntem supuși unei exaltări forțate, „politic corectă”, cum se spune astăzi, când, în pofida așa numitei democrații, care se vrea un contrast la totalitarismele sfârșitului trecut de mileniu, începem să trăim evenimente care amintesc de celebrul an 1984  al lui Orwell....

Una dintre vocile foarte autorizate, datorită însăși formației lor, este cea a fizicianului austriac Anton Zeillinger, profesor la Universitatea din Viena. Ca mulți alți oameni de știință, și el își pune întrebări cu toată rigoarea unui om de știință, asupra acestei realități atotstăpânitoare. Și iată, se ivește de îndată un alt fel de raționalitate, care trece dincolo de „rigoarea”  cu care omenirea se automăgulește. Ea ne determină să renunțăm la această evaluare aspră, riguroasă  fără posibilitate de variabilitate, care s- a dovedit a nu descrie cu adevărat realitatea în care trăim, acea realitate pe care o definim uitând că în lume nu există numai știința pe care o numim precisă, ci și posibilitatea de a crede. Credința, acest fapt care cuprinde o arie mult mai largă, care definește cu generozitate drumul nostru în univers. Ce s-ar întâmpla fără ea? Zeillinger mărturisește că dacă te ostenești să dovedești logic existența lui Dumnezeu, ar dispărea bunătatea. Locul ei l-ar lua oportunismul pe care atitudinea noastră l-ar adopta în mod automat, un model perfect de oportunism. Dumnezeu nu trebuie dovedit, spune savantul austriac. El există, pur și simplu. Nu este deci remarcabil, că toată lumea noastră este astfel alcătuită, încât să facă posibilă viața?  Este dovedit că o abatere minimă de la constantele existente ale naturii  ar distruge-o. Cercetările arată, de exemplu, că dacă unele elemente nu ar exista  într-o anume cantitate bine determinată, viața nu ar fi posibilă. Și iată, ele se produc în interiorul stelelor tocmai în această cantitate determinată, astfel încât să poată exista viața...

Referindu-se la electroni, spune Zeillinger într-un interviu dat de curând,  nu există nicăeri o explicație pentru ce un electron se deplasează comportându-se așa cum se comportă. Deplasarea lui nu intră în cadrul unei activități subiective și informațiile pe care le-am putea obține din comportarea lui sunt limitate. Dincolo de cele pe care le oferă el, nu se poate primi nici un răspuns. Nici măcar prin teoria probabilităților!

Și atunci să ne întoarcem la imprevizibilul care face viața mai frumoasă. Sau poate mai tristă, mai plină de durere. Sau de bucurie... De ce? Care este mecanismul care aduce toate acestea în viața noastră, cea atât de bine reglată de legi și formule? Unde rămân „împrejurările precise” care guvernează fenomenele naturale așa cum vrem noi să credem?

Am învățat de pildă că lumina este de natură electromagnetică, de o frecvență aflată între limite bine determinate. Vorbim de dualitatea undă- particolă, de surse cu intensitate mai mare, de spectre electromagnetice, explicăm culoarea prin valoarea  lungimii de undă...E adevărat. Și totuși....

Oare numai asta să fie totul? Pe muntele Tabor lumina vine de pretutindeni. Am încercat zadarnic să găsesc o sursă de lumină. Am căutat-o sus, printre ramurile pomilor de portocali, printre turlele mânăstirii, în iarbă, între flori. Ar fi trebuit să izbucnească dintr-un conglomerat de mai multe surse, pentru că intensitatea ei nu putea fi produsul uneia singure. Nu, nu exista nici una. Lumina venea de pretutindeni, cobora din cer, izvora din pământ, din crengile portocalilor încărcați de flori, din zidurile bisericii și ale chiliilor. Din lemnul porților, din ierburile pe care străluceau picături de rouă, din aerul sclipitor al dimineții. Era acolo, pur și simplu. Un alt fel de lumină decât cea pe care o vedem noi zi de zi, clasificând-o după frecvența ei! Ea dăinuie pe Tabor de atunci de când apostolii au spus că le e tare bine și s-au rugat:„ Doamne, să rămânem aici, să nu mai plecăm”. Era lumina pe care o văzuseră și ei, care rămăsese acolo și va rămâne mereu acolo, în pofida tuturor spectrografelor, a explicațiilor, a măsurătorilor cu mari pretenții de exactitate, o alt fel de lumină decât cea care se stinge odată cu becul care o generează.               

Am mai întâlnit o astfel de lumină pe chipul și în jurul unor oameni la care Dumnezeu o trimisese pentru că-i iubea, pentru că erau martorii prezenței Lui în lume. Am văzut-o în chilia modestă a părintelui Paisie de la Sihla, care mărturisea cu smerenie că nu știe să se roage, încercând să convingă pe ceilalți de nevrednicia lui, a părintelui Dometie de la Râmeț, care-i învăța pe oameni bucuria adevărată a conștiinței că Dumnezeu le este alături. Da, această lumină există, dincolo de spectrele solare, de clasificările noastre cu pretenții de definită exactitate, de calculele noastre savante  care credem că înzestrează lumea cu raționalitate, o raționalitate limitată și care nu explică nimic din miracolul creației. De ce uităm că trăim într-o raționalitate definitivă, pe care gândirea noastră rezumată la perspective finite n-o poate cuprinde?

Această lumină strălucește acolo unde slava deșartă, aroganța unei pseudosfințenii pline de morgă n-are ce căuta. Ea este lumina cea adevărată, care strălucea în dimineața acea unică când femeile mironosițe s-au dus la mormântul gol. Nu, nu era gol, era plin de lumină, grădina era luminată, din lumină a răsunat vocea care le-a spus femeilor să nu-L caute pe Cel viu printre cei morți. O voce care venea din lumină, care a adus pentru totdeauna lumina între oameni, lumina din lumină, lumina Învierii, chezășia vieții veșnice, pe care ne-o dăruiește Domnul ridicându-ne din moarte.

Einstein declara că există două moduri de a vedea viața: unul în care afirmăm că nu există miracole. Altul în care credem și vedem că lumea e compusă din miracole. El își afirma convingerea că cel de al doilea este cel real și mărturisea că este cel pe care îl trăiește el. Așa fiind, mai avem oare nevoie de computere gigante care să ne explice evoluția omenirii, pentru a-i descifra evenimentele ei, trecute și viitoare? Nu cumva, noi deținem o altă modalitate de a o înțelege, de a-i descoperi sensurile reale astfel ca să devenim oameni ai bucuriei, ai eternității, trăitori în adevărata lumină a Sărbătorii?