A luat decizia de a abandona provincia Dacia Traiana în anul 271 d. Hr. și de a înființa mai la sud Dacia Aureliana, care a fost împărțită ulterior de Dioclețian în Dacia Mediterranea (cap. Sardica) și Dacia Ripensis (cap. Ratiaria).

După mărturia lui Eusebiu al Cezareei, comunităţile creştine din Orientul apropiat nu îi erau străine lui Aurelianus, el notând că împăratul se împlicase, în 272, în rezolvarea diferendului bisericesc din Antiohia, dând atunci satisfacţie „Bisericii”, contra episcopului Pavel din Samosata. Curând după aceea, însă, a intenționat să înceapă o prigoană a creștinilor, aspect confirmat și de retorul creștin Lactanțiu.

Eusebiu: Dar întrucât Pavel n-a vrut cu nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a luat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora cu care vor sta în corespondență episcopii creștini din Italia și din Biserica Romei. Abia în felul acesta persoana sus-menționată a fost scoasă din Biserică, cu ultima rușine, de autoritatea civilă. Aceasta era așadar atitudinea lui Aurelian față de noi; dar cu trecerea timpului, părerile lui despre noi au început să se schimbe și, îndemnat de unii sfetnici, se gândea să reînceapă prigoana împotriva noastră, lucru despre care circulau zvonuri tot mai insistente. (Ist. bis., 7, 30, 20-21, Bodogae 305-306)

Lactanțiu: Aurelian, fiindcă era nebun şi nesocotit din fire, deşi a ţinut minte captivitatea lui Valerian, uitând totuşi crima şi pedeapsa acestuia, a stârnit prin faptele sale pline de cruzime mânia lui Dumnezeu. De fapt, lui Aurelian nu i-a fost îngăduit nici măcar să săvârşească ceea ce plănuise, căci moartea l-a surprins în mijlocul primelor sale accese de nebunie. (Despre moartea persecutorilor 6, 1, Bejan 53)

Astfel, persecuţia dorită, pentru motive care ne scapă, de Aurelian a rămas în stadiul de proiect. Se poate nota, totuși, că, din rațiuni de imagine, mai curând decât din convingere (în contextul luptelor din 274 cu regatul Palmyrei), el construise la Roma un templu închinat zeului Sol Invictus (Soarele neînfrânt), punând început, astfel, unei posibile reforme religioase.

Aurelian cade victimă unei răzbunări personale, fiind ucis ca urmare a unui complot urzit de secretarul său (cf. Pseudo-Aurelius Victor, Epitomă despre împărați, 35, 8; Eutropiu, Breviar de la întemeierea Romei, 9, 15; Scriptores Historiae Augustae (Istoria Augustă), Divus Aurelianus, 35, 5-36, 6; Zosimos, Istorie nouă, 1, 62).

Lactanțiu: Decretele sale sângeroase încă nu ajunseseră în provinciile mai îndepărtate, şi deja, la Cenofrurium, o localitate din Tracia, [Aurelian] zăcea la pământ într-o baltă de sânge, fiind ucis de prietenii săi dintr-o falsă suspiciune. (Despre moartea persecutorilor6, 2, Bejan 53, 55)

Istoria Augustă: După moartea sa, imediat ce fapta a fost dezvăluită, chiar cei care-l omorâseră i-au ridicat un monument măreț și un templu. […] A domnit șase ani, fără, câteva zile și, datorită faptelor sale glorioase, a fost trecut în rândul zeilor. […] Mulți nu-l consideră pe Aurelian nici între împărații buni, nici între cei răi, pentru faptul că i-a lipsit îngăduința, prima calitate a împăraților. (Divus Aurelianus, 37; 44 trad. C. Drăgulescu, 1971, 467; 472)

*

Suplimentar:

Enciclopedia civilizației romane, 117-118 (O. Toropu); Fergus Millar, „Paul of Samosata, Zenobia and Aurelian: The Church, Local Culture and Political Allegiance in Third-Century Syria”, The Journal of Roman Studies 61 (1971): 1-17.

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.

Vezi şi Oştenii lui Hristos nu pier, ci sunt încununaţi