Titus Flavius Domitianus (51–96 d.Hr.) a fost fiul lui Vespasianus și al Flaviei Domitilla, iar domnia sa, între anii 81-96, a avut un caracter monarhic absolutist. Suetoniu notează că a pretins de la supușii săi să i se adreseze cu formula dominus et deus (domn şi zeu/ dumnezeu). A fost asasinat în anul 96, iar numele său a fost condamnat la damnatio memoriae, un proces prin care era ștearsă amintirea publică a unei persoane, de obicei a împăraților, ale căror nume erau șterse (și adesea înlocuite cu ale altui împărat) din inscripțiile publice și de pe clădiri și monumente.

Lactanţiu: La câţiva ani după acesta, a apărut un alt tiran, nu mai puţin crud, Domitianus. Acesta, în ciuda domniei sale odioase, a stat totuşi mult timp povară pe capul supuşilor săi şi a condus netulburat [Imperiul Roman], până când şi-a îndreptat mâinile necredincioase împotriva Domnului. Dar după ce a fost împins de o pornire demonică să persecute poporul celor drepţi, a fost pedepsit pentru crimele sale, căzând în mâinile duşmanilor săi. (Despre moartea persecutorilor 3, 1-2, trad. C. Bejan)

Principalele surse pentru persecuţia sunt Hegesippus (la Eus., Ist. bis. 3, 19; Meliton de Sardes (la Eus., ist. bis. 4, 26, 9); Tert., Apologeticul 5, 4; Ieronim, Cronica, GCS 20, 218; cf. 47, 192 și Ioannes Malalas, Cronograf 262, 48 (cit. Bruttius Praesens); de asemenea, Suetoniu, Dom., 12, 2 și Dio Cassius, 67, 14. Dintre sursele aluzive, menționăm Apocalipsa 12:11; 20:4; 6:9; 7:14; 1 Clement 7, 1 și Scrisoarea lui Plinius către Traianus. Informațiile sunt repetate la unii autori bisericești de mai târziu, precum Orosius, Prosper Tiro și Grigorie de Tours.

Meliton și Bruttius se mărginesc să afirme că Domițian i-a persecutat pe creștini,Tertulian adaugă că, la puțin timp după începerea persecuției, împăratul a renunțat și i-a chemat pe cei exilați din exil, iar Hegessipus menționează că schimbarea s-a produs în urma întâlnirii și eliberării unor iudei creștini, descendenți din familia lui Iisus.

Eusebius notează că Flavia Domitilla, nepoată a lui Vespasianus, a fost alungată pentru că era creștină. După Cassius Dio, aceasta, împreună cu soțul ei Titus Flavius Clemens, fuseseră acuzați de impietas sau „ateism”, o etichetă despre care s-a presupus ca desemna îmbrățișarea iudaismului sau creștinismului. Creștinii au adoptat-o, la o dată ulterioară incertă, ca pe o martiră creștină (Acta Sf. Nereus şi Achilleus), probabil fără ca aceasta să fi fost; asemenea și pe soțul ei, omorât din ordinul lui Domițian în 95 (după mărturia târzie a lui George Syncellus), în aceeași perioadă cu uciderea lui Manius Acilius Glabrio (consul în anul 91), un alt aristocrat care a fost admis ulterior drept creștin.

Istoriografia modernă consideră, cel mai adesea, că persecuţia creştinilor a avut loc doar datorită asocierii acestora cu iudeii.

*

Suplimentar:

Pentru Dioclețian, vezi Enciclopedia Civilizației Romane 276, 277 (O. Toropu). Pentru izvoare, vezi Nelu Zugravu şi Ovidiu Albert, Scripta contra Christianos în secolele I - II: (texte şi comentarii). Iaşi: Editura Presa Bună, 2003, 123-143. Pentru istoriografia problemei, vezi T.D. Barnes, „Legislation against the Christians”, Journal of Roman Studies 58, nr. (1968): 35-36; Paul Keresztes, „The Jews, the Christians, and Emperor Domitian”, Vigiliae christianae 27, nr. 1 (1973); Brian W. Jones, The emperor Domitian (London: Routledge, 1993), 114-117. Pentru Domitilla, vezi Nuovo dizionario patristico e di antichità cristiane, I, Genova, 2006,1479 (V. Saxer şi S. Heid).

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.