Miroase a ploaia dintâi a Toamnei. Ne-a prins, după ce am așteptat cu masca pe figură și ochii măriți de înspăimântări, trecerea verii. Care pare că nu a fost. Cum nu a fost nimic din anul acesta. Undeva, la margine de Oraș, în Valea Plângerii ce ne este Cimitirul, au acostat corăbiile trupurilor celor plecați. Care au ajuns deja Acasă. Departe, zic unii. Aproape, îmi îngădui să spun. Dacă îmi pleacă gândul spre ei este pentru că toamna lor nu mai este ca a noastră. Și oricât de nedreaptă ne-ar părea criza prin care trecem – de orice natură ar fi ea – ei ne cheamă la tăcere. Suntem livezi date-n rod ori șesuri abia prinse de flacăra soarelui ce apune mai grabnic deja. E prima zi în care calendarul, computerul pe răboj al strămoșilor, ne aduce aminte trecerea. Nu am trecut ușor prin nimic. Și nici nu pare că ne va fi ușor. Dar de-am îngădui zilei o secundă de tihnă, un clipit de luciditate, o respirație de cumințenie? Care din teoriile vremii ne vorbește de cumințenie? Nici una. Doar Biserica, răbdurie cu trecerea timpului, ne-aduce aminte că reîncepe anul Bisericesc. Și s-a auzit cum crește amurgul din clopotul Catedralei. E seară. Mâine e dimineață.

E vremea la care ne pregăteam ghiozdanele, ne luam cămășile de școală și costumele școlare. Fetele își acceptau osânda în șorțulețe ori sarafane – cuvintele magice ale începutului de an școlar de odinioară. Și atunci, ca acum, mai aveam puțin timp să ne facem temele de vacanță, să mai citim vreo două titluri ori să ne aducem aminte să scriem și să socotim. Verile de odinioară nu miroseau a carburant aruncat în clorofilă ca acum. Și râurile se ascundeau în razele lunii ca un copil în cristelniță. Ne-am uitat pe noi. Ne-am uitat de noi și de toamnele noastre sărac-bogate. Și nu ne socotea nimeni ratați doar că până în noiembrie umpleam câmpurile țării plitocind cu munca noastră de copii – unii chiar doar de oraș – practica de toamnă. Uneori până la epuizare. Pe care o alungam, mai țineți minte, cu cartofi copți și fructe furate peste gardurile CAP-urilor ce erau ale noastre fără să fie. Creșteam dificil. Cu teze ce erau scrise cu degete rănite prin bozii și lăzi de legume. Cu un miros de pământ reavăn păstrat în cărțile ascunse în geanta de la masca de gaze – modă națională în anii ’80. Trăgeam cu ochiul la capătul rândului ca la izbăvire și nu de puține ori cizmele noastre de cauciuc – cumpărate neapărat pe sub mână – ascundeau în podmol ceea ce nu mai aveam puterea să adunăm. Dar nu, nu eram ratați și nimic din ceea ce ne- a furat sistemul școala nu s-a sfiit să ne dea înapoi. 

Toamna, zic unii, se numără bobocii. Vă propun toamna aceasta să numărăm cadrele didactice. Angajații  celui mai mare spital ATI din România: școala românească! Din care se nasc și medicii și profesorii, și jandarmii și polițiștii, și avocații și muncitorii necalificați și profesioniștii. Din care se nasc cetățenii liberi ai unei țări care își caută încă libertatea. Dinaintea oricărei confruntări de toamnă – de parcă școala mereu a fost un campionat Național cu blaturi și formalități – repriviți clasamentul. Școala nu are dreptul de a socoti pe nici un copil ca fiind de ligă inferioară. Iar acolo unde realitatea ne dovedește cifrele seci ale unei penurii economice ne oferă și revelația unor profiluri umane de excepție. Copii care ne-aduc aminte că jocul e serios și viața este livadă gata de rod. 

E vremea în care ne însoțeau părinții prin sărăcie să ne îmbogățească. Penarele noastre de lemn adăposteau un curaj fundamental. Curajul dorinței de a ști! Vă implor, nu vă demotivați copiii! Dacă vrem o Țară curajoasă în istorie puneți la loc visul școlii! Nu prin ordine ministeriale se face școala ci prin oameni, prin mâinile și ochii ce-i întâmpină pe copii în pragul cunoașterii. Curaj! O toamnă nouă se arată printre noi. Copiilor le e dor de copii! Mierle aurii brăzdează văzduhul...

Sursa: tribuna.ro