Din punct de vedere material, adică al instinctului, ea nu se deosebeşte deloc de căsătoria ateilor, sau a necreştinilor. Pentru motivele pentru care vin toți oamenii la căsătorie, pentru aceleaşi motive vin la „împărtăşirea nunţii” şi creştinii. Aceste motive se raportează la îndemnuri ce există în om: în cerinţa satisfacţiei trupului, în nevoia împreună-petrecerii şi în dorinţa dobândirii de urmaşi. Vine acum Biserica şi binecuvântează prin Taina Căsătoriei unirea fiilor ei. Desigur, nu se schimbă nimic din ceea ce este firesc, instinctual, din îndemnurile firii lui, însă căsătoria se sfinţeşte. Adică o aşază în cadrele vieţii în Hristos a soţilor, care nu e nimic altceva decât numai o călătorie spre mântuire şi sfinţenie.

În mod firesc, o căsătorie sfinţită trebuie să aibă ca rezultat curăţirea de orice întinare care, împotriva poruncii lui Dumnezeu şi, prin urmare, împotriva rânduielii fireşti, poate intra pe ascuns în relaţiile soţilor. Soţii, însă, în nici un caz, nici măcar pe motivul căsătoriei lor, nu scapă de datoria sporirii continue în curăţia sufletului şi a trupului şi în sfinţenie.

Faptul că o astfel de însoţire nevoitoare constituie terenul cel mai propice pentru ca Biserica să-şi cultive în Hristos membrii ei tineri, copiii, este evident. Cu toate acestea, scopul principal al Bisericii, care binecuvântează căsătoria, nu încetează să fie sfinţirea soţilor.

(Arhimandrit Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 134-135)