Unul dintre cele mai interesante şi captivante ateliere de facilitare susţinute în cele două săptămâni în cadrul Atelierului de formare pentru tinerii preoţi hirotoniţi din Arhiepiscopia Iaşilor, ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie, a fost cel al părintelui arhimandrit Damaschin Luchian, duhovnic la Mănăstirea Sihăstria Putnei din judeţul Suceava, care, joia trecută, le-a vorbit tinerilor preoţi participanţi despre relaţia dintre duhovnic şi ucenic.

Tema, una foarte generoasă, cu multe posibilităţi de tratare, a fost dezvoltată de părintele invitat în trei etape: Preotul - părinte duhovnicesc al parohiei: Cum devin? (1) Cum cresc? (2) Spre ce mă îndrept? (3), tratând subiecte precum nevoile preotului care reclamă „dependenţa“ duhovnicească, pretexte ale lipsei/fragilităţii unei relaţii dintre preot şi un părinte duhovnicec, modelele biblice, modelele din spiritualitatea monahală, precum şi alte elemente specifice.

„Nu poţi să dai ceea ce nu ai; nu poţi să înveţi ceea ce nu ai practicat“

„Dacă lumea ne spune părinte, înseamnă că dăm naştere unor fii, naştem fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cum devine eu părinte? Până în ajunul hirotoniei, viitorul preot este un tânăr absolvent de facultate sau seminar, posesor al unui certificat de absolvire al examenului de capacitate preoţească, cu o decizie de numire, care va fi apoi instalat preot al comunităţii şi chemat să fie/să devină părintele acelei comunităţi. Ce am la îndemână, ce mă ajută în lucrarea mea de părinte, care îmi sunt pilonii, pe ce mă sprijin, de unde îmi iau resursele? Cum mă formez eu ca părinte? Cum se petrece transformarea mea în părinte? Cum mă nasc ca părinte? Posibilele răspunsuri ar fi: cunoştinţele acumulate, experienţa rugăciunii, a Liturghiei, meditaţia, lectura continuă, rugăciunea continuă, exerciţiul spovedaniei şi al relaţiei cu oamenii etc. Însă, la baza acestora stă un principiu, valabil în multe domenii: nu poţi să dai ceea ce nu ai; nu poţi să înveţi ceea ce nu ai practicat. În această idee, principiul de bază în duhovnicie se defineşte astfel: «Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost mai întâi ucenic bun». Mergând la esenţă, Sfântul Simeon Noul Teolog invalidează pretenţia şi consideră un abuz faptul de a te considera părinte duhovnicesc mai înainte de a fi fost - şi de a continua să fii - ucenic, fiu duhovnicesc: «Cei care n-au avut părinte, în nici un caz nu au devenit fiii cuiva. Şi cei care nu au devenit fii, este vădit că nu sunt născuţi, nu au venit la existenţă. Şi cei care n-au venit la existenţă nu au intrat în lumea duhovnicească, ci, după cum cei care nu sunt născuţi trupeşte nu sunt în această viaţă, tot astfel cei care nu sunt născuţi duhovniceşte nu sunt sau nu intră în lumea duhovnicească». La fel, Sfântul Isaac Sirul spune că «cel bolnav cu sufletul, dar care îndreptează pe alţii, e ca un om cu ochii orbi ce arată calea altora». Vindecarea propriului meu suflet este premiză pentru eficienţa lucrării mele cu alţi oameni. Din propria experienţă se extrag concluzii mai durabile şi mai credibile decât din lecturi“, a spus părintele invitat în debutul atelierului de facilitare susţinut.

„Prin apelarea la o conştiinţă superioară, nu doar ne verificăm, dar «mişcăm» pe Dumnezeu“

În continuare, duhovnicul de la Sihăstria Putnei a subliniat că este nevoie de o verificare printr-o conştiinţă superioară în lucrarea de duhovnicie: „“Cei fără povăţuitor cad ca frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat“, ne spune Avva Dorotei. Încrederea în doar propriile noastre cunoştinţe, deducţii, experienţe este periculoasă, pentru că poate avea un fin, dar considerabil, substrat de părere de sine şi mândrie. Prin apelarea la o conştiinţă superioară, nu doar ne verificăm, dar «mişcăm» pe Dumnezeu, Care ne va lumina cu multă putere în viitor să nu greşim. «Discernământul», «deosebirea duhurilor» este dar al lui Dumnezeu, dar care vine în urma unui susţinut şi constant efort de sfătuire. Este şi un semn al smereniei“. De asemenea, arhim. Damaschin a arătat că preotul duhovnic nu trebuie să se socotească mai presus decât cei pe care îi păstoreşte: „Conştiinţa păcătoşeniei şi mărturisirea ei ajută spre dobândirea smereniei, iar smerenia atrage harul lui Dumnezeu - «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har». Harul primit astfel potenţează puterile fireşti ale preotului şi lucrarea lui va fi mult mai spornică, pentru că îşi va pune mai mult încrederea în Dumnezeu decât în lucrarea lui. Eu, ca duhovnic, mă apropii de taina duhovniciei în acelaşi timp cu smerenie şi sfântă nădejde. Eu nu sunt proroc şi mântuitorul lumii, nu am pretenţia de a schimba faţa pământului, ci sunt o simplă unealtă în mâna lui Dumnezeu. Voi face, cu credinţă şi dăruire de sine, tot ce-mi stă în putinţă, iar restul îl voi lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Părintele Zaharia Zaharou ne avertizează în acest sens: «Dacă ne cunoaştem măsura, putem fi folositori. Dar dacă încercăm să ne depăşim măsura, deşi nu suntem în stare, atunci distrugem şi puţinul pe care l-am fi putut face în chip firesc». Pocăinţa proprie întru smerenie a preotului «aseptizează» sufletul în două direcţii: creează o barieră de protecţie împotriva duhurilor rele care stau în spatele păcatelor oamenilor şi purifică cuvintele şi starea preotului atunci când interacţionează cu oamenii“.

„Spovedania nu trebuie să fie privită doar ca act premergător şi pregătitor pentru primirea Cuminecăturii“

Printre sfaturile primite de preoţii participanţi din partea părintelui Damaschin Luchian s-au numărat şi cele referitoare la pregătirea pentru slujirea la Sfântul Altar: „La mănăstiri, există obiceiul ca, la intrarea de săptămână la altar, şi preotul, dar şi paraclisierul să se spovedească. La fel înainte de Liturghie, dacă mai este ceva care stă pe conştiinţă. Pe de altă parte, spovedania nu trebuie să fie privită doar ca act premergător şi pregătitor pentru primirea Cuminecăturii. Mai ales în trecut, spovedania era privită de credincioşi ca o condiţie absolut necesară pentru împărtăşire; spovedania nu este o condiţie care trebuie bifată, ci o expresie a dorinţei stringente de vindecare; de aici, nevoia de program de spovedanie şi în afara posturilor, iar în situaţii de urgenţă, chiar în afara oricărui program. Pericolul ignorării acestei nevoi este rutina. Voi sluji ca funcţionar, pentru că este duminică sau sărbătoare. Încet, încet, conştiinţa mi se întunecă, inima se împietreşte, nu mai simt nimic la slujbă, mustrările de conştiinţă refuzate sistematic nu vor mai avea putere. Continuând această stare - nu-mi mai citesc rugăciunile, sau şi acelea pe fugă, neatenţia cu cele sfinte, până la acte grave de indiferenţă şi neglijenţă în slujire. Un duhovnic responsabil mă va atenţiona că nu merg bine pe drumul acesta“.

La final, invitatul a făcut referire şi la importanţa credinţei ucenicului, care poate duce la sporirea duhovnicească a părintelui: „Credinţa nestrămutată a ucenicului face din duhovnic proroc, astfel că şi ucenicul «îşi naşte» duhovnicul. Avva Ares spunea în acest sens: «Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute». Nu trebuie însă copiată ascultarea care se cere monahului faţă de stareţ (necondiţionată şi în toate aspectele vieţii) în spaţiul parohiei şi nici în relaţia dintre un preot-ucenic faţă de un preot-duhovnic. Paternitatea şi filiaţia duhovnicească este o lucrare complexă şi care se consolidează în timp, prin cunoaştere şi încredere reciprocă şi prin încredinţare smerită faţă de pronia lui Dumnezeu. Liant şi ferment al acestei relaţii este rugăciunea“.

În cadrul întâlnirii de joi, preoţii participanţi la Atelierul de formare de la Miclăuşeni au primit din partea părintelui Damaschin o mapă în care se afla un model de rugăciune pentru duhovnic, un model de Îndreptar de spovedanie, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, rugăciunile înainte şi după spovedanie, precum şi o icoană cu Întoarcerea fiului risipitor.