Darul lacrimilor este pentru suferința lumii și pentru nedreptatea înțeleasă ca necesară fără a ști în mod explicit de ce e necesară. Când Maica Domnului și-a privit fiul pe cruce a plâns în inima ei, nu în exterior.

Dar Fiul a plâns vizibil în grădina Ghetsimani înțelegând ceea ce oamenii vor face. Asemenea putem fiecare când vedem față în față oamenii care fac răul și pe cei care fac binele, ultimii sacrificându-se pentru a salva pe ceilalți.

Când lacrimile sunt din perspectiva propriei persoane, a suferinței eului personal, ele sunt psihologice, asemenea celor ale lui Petru după trădare. Când persoana nu mai e locuită de propriul sine în rugăciune, ci de Duh, ele sunt duhovnicești. Lacrimi ale ascultării, credinței, înțelegerii și nădejdii. Semnul celor duhovnicești este nejudecarea oamenilor.

Ridicarea din psihologie în har este un dar și un drum cu permanente reîntoarceri. În urmă sunt oameni pe care încă mai crezi că îi poți ajuta, de care omul înduhovnicit este atașat. Dar nu toți suntem Petru pentru a accepta mâna întinsă nouă de cine urmează promisiunea din Psalmul 50. Va striga după ajutor numai cine vede în celălat chipul lui Dumnezeu, va putea ține la suprafață pe altcineva numai cine a primit darul lacrimilor. Când ajuți nu judeci, numai o faci.

Orice Liturghie este și un sacrificiu pentru lume al celor care o slujesc, cler și credinicioși, iar acest sacrificiu e cu atât mai evident cu cât împrejurimile sunt mai degradate. Înfrumusețarea casei Domnului e o cinstire, dar pentru lacrimi frumusețea o așezăm cu ochii minții în lumea așa cum este ea, cu moartea, războiul, mizeria și căderea. Privim prin ziduri până în toate părțile creației și lăcrimăm în suflet urmând Maicii Domnului.

S-a spus că cine a plâns destul acasă nu mai plânge la rugăciunea împreună. Poate să vorbească despre asta numai cine a primit darul lacrimilor, eu nu l-am primit.